Cum am părăsit pragul casei, m-am pierdut printre lacrimile copacilor dezghețați. Soarele atinge copacii pe păr, iar scutul de gheață ce le acoperea coaja s-a crăpat și o ploaie de lacrimi a început să cadă. Câte lacrimi, Doamne!, mi-am spus.

Văzduhul era luminos, însă copacii plângeau, ei, care ieri au fost împodobiți cu straie de mătase. Probabil plângeau după regeștile straie ce s-au pierdut departe.

Într-un colț, un ghiocel făcea baie sub ploaia de lacrimi a copacilor.

S-a dus iarna! Tot ce a lăsat în urmă s-a transformat în lacrimă.

M-am apropiat de unul dintre copaci și l-am privit cu atenție. Își scutura lacrimile sperând să-și usuce pielea cât mai repede, în speranța verdelui din muguri. Își ștergea lacrimile de pe față pentru a se împodobi cât mai repede pentru bobul de primăvară ce bate la poartă.

Da. Copacii goi plângeau. Poate plângeau de rușine că soarele i-a descoperit fără plete, însă un fâlfâit de aripi a acoperit cântecul lacrimilor. Toată încordarea copacilor a fost risipită de prezența unei vrăbii. Pasărea s-a așezat pe o ramură obosită de prea multă gheață și dor de muguri, și a început să cânte. Cântecul ei curgea dulce. Câteva albine i-au auzit chemarea și-au început să cerceteze atât ghioceii, cât și copacii ce se scuturau de povara umezelii.

Soarele zâmbea din ce în ce mai puternic, în timp ce izvorul lacrimilor de pe arbori părea să se mai domolească.

Lumina a început să danseze voioasă.

Sub mângâierea razelor de soare, încurajați de cercetarea albinelor și alintați de cântecul păsării, copacii au început să zâmbească. Au înțeles că vremea lacrimilor a trecut, că nu e raza ce-i mângâie o iluzie a unei lumini rătăcite printre cojoacele Dochiei.

Acum, copacii au devenit răbdători în așteptarea mugurilor și nu se mai uită cu pizmă la ghioceii ce zâmbesc printre timidele fire de iarbă.

Lumina, copacii, iarba, ghioceii, vrabia, albinele, toate zâmbesc. Totul e un zâmbet. Toate zâmbesc a primăvară. O nouă viață începe să-și scrie povestea. Durerea iernii a fost îngropată. Povara de gheață a cedat sub presiunea luminii solare, și mugurii au început să bată la poarta vieții.

Zâmbete! Peste tot zâmbete, zâmbete calde și umede de primăvară, ce cuprind toată făptura. Copacii și oamenii au alungat gheața din suflete și au lăsat lumina să pătrundă acolo unde făptura înmugurește.

Acum văd limpede. Orice început e plin de zâmbete. Primăvara e un zâmbet, e zâmbetul vieții, e zâmbetul muntelui ce așteaptă să-i descoperi tainele, pas cu pas, până când poți să-i mângâi creștetul cu mâna. Primul pas îl faci odată cu primul zâmbet al luminii, pe urmă urci adunând mugur după mugur, frunze și flori, fruct după fruct. Când ajungi în vârf și focul din suflet și-a găsit desăvârșirea, ajungi prizonierul propriei tale creații, ca și Manole meșterul pe acoperișul mănăstirii. Prizonier fiind, cauți libertatea, încerci să evadezi din labirintul construit de tine asemeni lui Dedal, dar te lași furat, asemenea lui Icar, de patima zborului, și cazi, pentru ca mai apoi să pornești spre o altă primăvară, o altă fântână, un alt munte, o altă creație.

Primăvara începe prin lacrima iernii de ieri, ce o mai simți pe scoarță, ca mai apoi apa să devină lină, să curgă și să trezească verdeața. Când totul are un nou drum, un alt țel, soarele îți face semne să urci spre el, tu îi zâmbești și începi să alergi spre vara de mâine, spre toamna de poimâine și spre iarna din vârful piramidei.

Da, așa începe primăvara, cu zâmbete, cu multe zâmbete și infinite drumuri.

Ana-Cristina POPESCU