Încotro, domnișoară?

În prezent. Că prea puțini trăiesc aici.

Nu, nu mai vreau să mă grăbesc. Nu mai vreau să mă aflu într-o cursă nebună cu timpul. Într-o cursă nebună cu mine. Azi… azi nu merg nicăieri. Azi trăiesc în prezent.

Cineva îmi spunea că suntem prea preocupați să stabilim obiective, să avem tot felul de deadline-uri ce trebuie respectate și că suntem mereu concentrați pe ce vom face în viitor. Ne programăm vacanțele. Ne programăm nunțile. Ne programăm cariera. Câți copii vom face, dar și când, că vorba aia… nu se nasc când vor ei. Să mai aibă și ei răbdare.

Cred că, dacă am fi putut, ne-am fi programat și propria naștere. Eu, sincer, sunt mulțumită că nu am putut face asta. Măcar am avut o copilărie cu genunchi juliți, fără telefon sau calculator. Cu gumă Turbo și alergatul de dimineața până seara. Dar prin vecini, nu după Pokemoni.

Cum să ne mai bucurăm însă de toate acestea, când tot ce spunem este voi face, voi merge, voi participa, o să  fac aia și cealaltă? Și da, le facem pe toate. Dar ne gândim mereu la rezultate și ignorăm tot drumul până acolo.

Vrem să fim acolo în viitor, și când viitorul devine prezent e prea puțin. Nu ne ajunge să ne bucurăm, și ce facem? Păi ajungem să trăim în trecut. Și o luăm de la capăt. Păstrăm amintirile și construim o nouă listă pentru viitor. Prezentul? Prezentul e prea scurt pentru noi. Vrem lucruri sigure, lucruri clare. Obiective și ținte de atins…

Nu. De azi nu mai vreau să mă grăbesc să trăiesc.

De ce?

Pentru că vreau să mă bucur de vremea de afară. Vreau să mă bucur de soare și de zâmbete. Vreau să mă bucur de lucrurile spontane, și nu programate. Vreau să învăț că acele ceasului se vor roti chiar de mă grăbesc sau nu.

Timpul e mereu inamicul celui ce se grăbește.

Coborâți, domnișoară?

Nu. Azi mă bucur de călătorie.

Ana-Maria POPESCU