Cred că pot să spun, fără să exagerez câtuşi de puţin, că de-a lungul anilor am trecut prin multe – de altfel, sunt la o vârstă la care de-acum îmi rămâne să privesc tot mai mult înapoi şi mai puţin înainte –, şi, cu toate astea, sunt câteva lucruri pe care nu le-am făcut sau nu mi s-au întâmplat, oricât de obişnuite ar părea ele la prima vedere. De exemplu, nu am fost niciodată operat, nu am avut nici mâna, nici piciorul în ghips, nu am permis de conducere şi nici maşină, nu am dat şi nu am primit în viaţa mea nici măcar un leu mită, şi n-am făcut nicio zi de puşcărie. Totuşi, dacă e să fiu cinstit până la capăt, trebuie să recunosc că am fost închis o singură noapte, câteva ore doar, însă asta s-a petrecut acum vreo 25 de ani şi aproape că am uitat întâmplarea. Eram tânăr pe-atunci şi cam neastâmpărat, am făcut nişte prostioare şi, cu toate că nu era nevoie, fiindcă totul s-ar fi putut rezolva şi altfel, poliţiştii m-au dus în arest, cu gândul, bănuiesc, să mă ia la întrebări dimineaţa. N-a mai fost cazul, pentru că norocul meu chior a făcut ca, atunci când mi-a cerut buletinul ca să-mi treacă datele în catastif sau ce-o fi avut el acolo, ofiţerul de serviciu să se scarpine în vârful capului şi să ajungă la concluzia că e născut în aceeaşi zi cu mine, e drept, cu vreo 15 ani mai devreme, să stea un pic în cumpănă, să bage în sertar registrul şi, în loc să mă ducă în arest, să mă cheme în cămăruţa unde-şi făcea veacul şi să jucăm, cât a fost noaptea de lungă, table.

Aşadar, sunt câteva domenii – cele la care tocmai m-am referit – în care nu pot să mă pronunţ, despre care nu vorbesc, fiindcă nu mă pricep la ele şi nu le stăpânesc, iar atunci când totuşi ceilalţi discută, eu prefer să tac decât să spun prostii. Şi cum în unele privinţe încă sunt mai naiv decât un copil de cinci ani, îmi închipui că toată lumea ar trebui să procedeze la fel. Mă aduc însă repede cu picioarele pe pământ politicienii, care nu scapă niciun prilej, cât de mic, să mă facă să regret amarnic că am fost la vot şi, în felul ăsta, să mă simt vinovat de complicitate la prăpăstiile pe care le spun şi le fac ei.

Bunăoară, oricâtă imaginaţie aş avea – şi eu zic că am, slavă Domnului, chiar mai multă decât îmi trebuie –, nu pot să înţeleg şi pace de unde, dintr-odată, îşi fac atâtea griji şi le pasă atât de mult de puşcăriaşi. Bufoni şi pupeze din parlament care nu sunt în stare să deosebească gratiile de o porţie de macaroane, sau un violator ori un criminal de un arbitru de fotbal, îşi dau cu presupusul şi plâng de mila celor închişi, care n-au televizor şi aer condiţionat în celulă, odorizante la baie, perne cu puf de lebădă şi zece hectare de pajişte pentru fiecare deţinut, să zburde după fluturi, când le explodează capul de-atâta şah şi de prea mult citit.

Am cunoscut, ori doar am stat de vorbă cu hoţi şi cu criminali, şi ei mi-au spus exact ce şi cum e acolo. Uneori mi s-a făcut pielea de găină, alteori am fost de-a dreptul îngrozit de ce am aflat. Dar pe niciunul, pe absolut niciunul nu l-am auzit să se plângă c-ar fi mâncarea proastă, televizoarele puţine, gândacii şi şobolanii la ei acasă. Toţi mi-au spus că adevărata pedeapsă era să stea între cei aidoma lor. Nu zidurile, nici gratiile, ci oamenii de-acolo le-au fost adevăratul iad.

Îmi amintesc, acum, că în urmă cu vreo cinci sau şase ani am scris un editorial în care spuneam, mirat eu însumi, că în Suedia se închid închisori pe capete, din lipsă de deţinuţi. Şi mai ziceam acolo că în curtea fiecăreia se ridică pe un catarg câte un steag alb. La noi, probabil că ar trebui să mai înfiinţăm câteva zeci sau sute, iar steagurile care să fâlfâie deasupra lor să fie negre. Ca iadul în care, dacă ar fi să mă iau după spusele celor cu care am stat de vorbă, niciunul din ei n-ar vrea să mai ardă, nici picat cu ceară.

Adrian CRÂNGANU