Câteodată, fiindcă, la urma-urmei, eu hotărăsc ce fac în bucăţica asta de ziar, îmi place să folosesc spaţiul care-mi aparţine încă de la primul număr ca să spun câte-o poveste. Nu se întâmplă prea des asta, pe de o parte ca să nu creadă cititorii că aş fi cumva în pană de idei, iar pe de altă parte nu e exclus ca unii oameni să cunoască acea povestioară, şi nu-mi place să ştiu că cineva lasă ziarul din mână fără niciun chef să parcurgă ceva ce deja îi e cunoscut. Tocmai de aceea, caut întotdeauna ceva cât mai interesant cu putinţă, şi, dacă-mi amintesc bine, ultima oară parcă am spus povestea Părintelui Serghi, de fapt am făcut un rezumat al nuvelei lui Tolstoi, o lucrare pe care am socotit-o mereu o perlă a literaturii universale.

Atât de tare m-a impresionat scrierea asta la vremea la care am citit-o, încât, dacă, de exemplu, cineva mă întreba cât e ceasul sau dacă am dus gunoiul cu o zi înainte, făceam cum făceam şi găseam o modalitate să vorbesc despre bijuteria lui Tolstoi, după care, vreo zece minute, îmi turuia gura ca o moară stricată. Sunt un bun povestitor, dar de data asta atenţia cu care eram ascultat nu mi se datora mie, ci nuvelei în sine. Iar când încheiam, spunând pe un ton pe jumătate disperat, pe jumătate neîncrezător, că Părintele Serghi s-a tuns, s-a ras şi a luat-o de nebun pe cărările Rusiei, bombănind, din cinci în cinci metri, cu privirile pierdute în înaltul cerului, că Dumnezeu nu există, omul din faţa mea rămânea fără grai, mă privea tulbure şi mă implora parcă să mai zic ceva. Iar eu, ca un actor desăvârşit, spuneam, indiferent, de parcă tocmai mi-aş fi amintit în treacăt de asta, că pentru cuvintele acelea Tolstoi a fost excomunicat de Biserica Ortodoxă Rusă. Efectul era copleşitor, iar eu savuram, cu o plăcere aproape perversă, fiecare mutră pe care o făcea ascultătorul meu.

Un subiect asemănător, în sensul că mi s-a întipărit adânc în memorie, iar asta m-a făcut să cred că e suficient de interesant încât să fac vreodată trimitere la el, a fost povestea Ultimului samurai. Mai întâi a trebuit însă să-l înlătur pe cow-boy-ul viteaz, cinstit şi credincios care şi-a băgat nasul în treburile Japoniei Imperiale, iar ce-a rămas a fost o poveste de-o frumuseţe uimitoare.

Am vrut să ştiu mai multe, şi am început să fac săpături în istorie. Aşa am aflat că ultima bătălie a samurailor chiar a avut loc şi s-a dat la Shiroyama. Eroul jucat în film de Ken Watanabe a existat şi el, l-a chemat Saigo Takamori şi era un fel de legendă vie, foarte apropiat de Împărat, şi a ajuns chiar comandantul Trupelor imperiale. Când, însă, Mikado s-a hotărât să-şi scoată ţara din bezna Evului mediu, marele samurai a cerut ca prima pe lista modernizării să fie Armata. Cum însă Împăratul a ales Căile ferate, Takamori s-a supărat, şi-a adunat samuraii credincioşi şi s-a retras pe plaiurile natale. Pe urmă – şi aici zic eu că Mikado a cam sărit calul –, li s-a interzis samurailor să mai poarte arme şi, în plus, a organizat o armată modernă, după modelul european. Când a aflat, Takamori s-a făcut foc şi pară şi, cu 40.000 de samurai, s-a luat la trântă cu oştirea de 300.000 de soldaţi trimişi de Mikado să-i facă una cu pământul.

Când a simţit că i se cam apropie sfârşitul, Takamori şi-a adunat ultimii 300 de samurai, înarmaţi doar cu săbii şi arcuri, şi a pornit un atac disperat împotriva celor 40.000 de soldaţi, câţi mai rămăseseră în tabăra imperială, echipaţi cu carabine, mitraliere şi tunuri. A fost o nebunie frumoasă, fiindcă în prima fază au făcut prăpăd în rândurile armatei duşmane. Pe urmă, gloanţele i-au secerat până la ultimul. Pe Saigo Takamori nu l-au găsit însă nici până în ziua de azi….

Bătălia de la Shiroyama s-a dat în 1877. Şi poate n-aş fi scris rândurile astea dacă nu mi s-ar fi părut că ceea ce s-a întâmplat atunci seamănă izbitor cu ceea ce se petrece la Bucureşti, după 140 de ani. Fără vreo trei luni.

Adrian CRÂNGANU