Cred că am mai spus cum procedez eu câteodată, atunci când vine vremea să-mi scriu editorialul. Cu vreun sfert de oră înainte de a pune mâna pe stilou – întotdeauna stilou, unul cu peniţă lată, care scrie gros –, iau o pauză. Mă întind pe pat, cu lumina stinsă, fiindcă de fiecare dată e noapte sau cel puţin seara târziu, şi pur şi simplu stau cu ochii pironiţi în tavan, ca să-mi golesc mintea de gânduri sau de amintirile din ultimele ceasuri, în care m-am ocupat de tot felul de nimicuri, am vorbit numai prostioare ori m-am uitat la cine ştie ce bazaconii la televizor. Abia după aceea mă aşez la masă, cu foaia albă de hârtie în faţă şi cu stiloul pregătit, şi mă gândesc foarte bine cum să încep, cum să sune prima frază. Ea e a doua ca importanţă într-un articol, fiindcă prima e cea de final, şi atunci trebuie s-o construiesc cât mai bine. Pentru că, apoi, în funcţie de tonul ei, de ritmul şi de echilibrul pe care le găsesc, aşa va curge şi editorialul mai departe. În fine, sunt lucruri care ţin de cel care scrie, nu de cel care citeşte, şi sper că n-am fost prea plictisitor până acum. Fiindcă editorialul de-abia de aici începe.
Cred că am mai spus cum procedez eu. Trec, mai tot timpul, pe lângă fel de fel de lucruri, şi sunt, mereu, martor la tot felul de întâmplări. Cele mai multe, de fapt aproape toate, nu sunt altceva decât nimicuri de zi cu zi. Sunt însă şi unele, poate două sau trei într-un an, care la prima vedere trec neobservate, dar care, ţinute minte şi aşezate acolo unde trebuie şi când trebuie, capătă înţelesuri care celor mai mulţi le scapă.
Două asemenea întâmplări am păstrat în amintire, în ideea să le folosesc atunci când le va veni rândul, şi cred că acum a sosit momentul s-o fac. De data asta mi-am propus să scriu despre trupul bolnav al României, din care, ca şi cum ne-am fi tăiat venele, bunul-simţ şi decenţa se scurg picătură cu picătură şi asta ne vlăguieşte, ca naţiune, cu fiecare zi care trece. Nu observăm şi nu suferim din cauza asta dintr-un motiv simplu – prostia, ignoranţa şi banii sunt anestezicul perfect, care alină orice răbufnire, oricât de mică, a conştiinţei şi raţiunii.
Aşa stând lucrurile din punctul meu de vedere, m-am uitat mereu în jur după oameni pentru care viaţa mai înseamnă şi altceva decât bani, distracţie prostească şi emisiuni care atacă creierul, la televizor. Astă-iarnă, când s-a deschis cinematograful, au venit şi actorii care au jucat în „Întoarcerea Magilor”. La un moment-dat, când vorbeau pe scenă, m-am apropiat să-i fotografiez, pentru ziar. Nicodim Ungureanu, pe care-l mai văzusem în roluri de poliţist prost, golan şi câte şi mai câte, s-a tras niţel la o parte, zâmbind timid, ca să prind în poză regizorul, criticul şi actriţa din rolul principal. Cu degetele rămase libere de la mâna cu care ţineam aparatul i-am făcut semn să intre şi el în cadru. Tot sfios, a făcut trei paşi la stânga, iar eu abia atunci am apăsat pe buton.
Înainte de asta cu vreo doi ani, însă, m-am dus într-o după-masă la întâlnirea pe care Mircea Diaconu o dăduse caransebeşenilor, în lunga lui plimbare cu un ARO vechi şi galben, prin ţară. L-am văzut cum apare dintre blocuri, în faţa Catedralei, simplu, pe jos, cu o geantă pe umăr, şi oamenii mă gândesc că nu-l băgau în seamă fiindcă îşi spuneau, probabil, că e vreunul care seamănă bine cu Mircea Diaconu şi atâta tot. Ne-am aşezat la o masă pe terasă şi am băut o cafea. Am fost, atunci, şi ziarist, şi simplu cetăţean, unul care a descoperit, cu uimire, cât de strălucitor te poate face modestia.
Editorialul meu tocmai s-a încheiat cu fraza de mai înainte. Aşa cum spuneam, ea e mai importantă decât prima, fiindcă un articol e bun atunci când cititorului îi pare rău că s-a terminat, iar redactorul se simte bine când pune ultimul punct. Pe mine, cel puţin, ştiu că m-a lovit o lene…
Adrian CRÂNGANU
