Minciuna este denaturarea adevărului şi distrugerea încrederii, lipsa iubirii şi pierderea prieteniei, căci „Cine a minţit o dată şi-a mâncat credinţa toată“, spune un proverb.

Cel care minte, care înșală pe cei din jurul său, stăpâneşte o artă a cuvântului pe care o colorează după bunul său plac. Astfel, se poate vorbi de minciuna spusă de plăcere și înfățișată în diferite povestioare, snoave, cu rol de a stârni umorul, în diferite opere literare care narează sau descriu diferite situaţii, însă această minciună e de fapt ficţiune, şi nu este considerată ucigătoare de suflet sau pricinuitoare de rău. Totuși, la fel de bine se poate vorbi despre minciuna ce stăpâneşte arta îmbinării cuvintelor, dar se naşte din falsitatea sufletului, şi este pricinuitoare de rău. Minciuna pricinuitoare de rău se naşte din inima dornică să înşele pe aproapele, din inima falsă, din inima în care nu există iubire, căci doar lipsa iubirii naşte falsitatea, înşelăciunea, şi pricinuieşte moartea sufletului. Să luăm ca exemplu minciuna prin care au fost înşelaţi protopărinţii noştri Adam şi Eva: „Atunci şarpele a zis către femeie: Nu veţi muri!“ (Facere 2, 4), şi să observăm că printr-o înşelăciune omul a fost nevoit să cunoască moartea, putând a-şi pierde şi sufletul dacă nu ar fi existat marea milă şi iubire a Lui Dumnezeu.

Din pruncie, omul este ispitit a cădea în brațele minciunii. Copil fiind, înţelege că-şi poate manipula părinţii, tovarăşii de joacă, apelând la falsificarea adevărului. Părinţii, în loc să elimine viciul minciunii din viaţa tânărului vlăstar, se folosesc ei înşişi de acest viciu spre a controla copilul şi, în loc să-i explice ceea ce este corect, îl abat de la rău minţindu-l cu tot felul de poveşti, că îl fură de pildă diferite personaje de basm dacă nu e cuminte, şi astfel de exemple sunt nenumărate. Ba, mai mult, unii părinți încurajează copilul să dobândească un comportament înşelător, crezând că în acest fel copilul se va descurca mai bine în viaţă, fiindcă lumea din jur se ghidează după principii ce nu sunt tocmai ortodoxe şi speră că astfel copilul lor nu se va lăsa călcat în picioare de nimeni, va dobândi orice îşi doreşte, prin îndrăzneală, insistenţă, falsitate, şi nu prin corectitudine, muncă şi adevăr. Personalitatea unui copil astfel educat este artificială, adică falsă, şi totul porneşte de la greşeala părinţilor. Acest tip de minciună este acela de a înşela spre folosul tău.

Despre minciună se poate vorbi ca şi despre ceva obişnuit la anumiţi indivizi. Ei strecoară printre adevăruri cuvinte false, pentru a da colorit unor lucruri, fapt foarte periculos, căci de la acest tip de minciuni poţi ajunge să-ţi pierzi sufletul, iar până la a-ţi pierde sufletul, dacă nu ai memorie bună, poţi să fii descoperit ca un mare mincinos prin povestirea aceluiaşi eveniment în alt mod, căci spune un proverb românesc că „Minciuna are picioare scurte“.

Minciuna se mai naşte şi din dorinţa unor oameni de a nu jigni, din prea mult bun-simţ s-ar putea spune. Nici această minciună nu e folositoare.

Uneori, minciuna apare cu intenţie, din dorinţa de a scăpa cu faţa curată, din neputința omului de a se depărta de orgolii și a recunosaște că a greșit.

Opera literară „Pinocchio“, a lui Carlo Collodi, prezintă povestea unei păpuşi de lemn metamorfozată într-un băiat, al cărui nas creşte mai lung cu fiecare minciună ce o rosteşte. Această poveste este o pildă de corectitudine şi de pledoarie pentru adevăr, căci orice minciună lasă urme; dacă în poveste urma lăsată de minciună este un nas ce tot creşte, în realitate minciuna pornește de la o grimasă a feţei, până la un suflet zdrobit.

Prin minciună distrugi tot ceea ce este mai sfânt. Este ca şi cum ai distruge cea mai frumoasă operă de artă, adevărata viață…

Ion TURNEA