Probabil că astăzi aş fi scris despre cu totul şi cu totul altceva, dacă nu mi s-ar fi întâmplat câteva lucruri. La prânz, în drum spre casă de la cumpărături, era cât pe ce să fiu călcat cu bicicleta de doi zevzeci care mergeau ca nebunii, pe mijlocul trotuarului. Puţin mai încolo, peste nici 50 de metri cred, norocul meu că m-am dat la o parte în ultima clipă din faţa unei fâţe cu nasul în telefonul mobil, care, altminteri, ar fi intrat direct în mine, şi eu nu sunt vreun pipernicit. Am ajuns totuşi întreg în faţa blocului, numai că acolo a trebuit să mă strecor printre muzicanţi transpiraţi, nuntaşi în haine scumpe, printre mirosuri de parfum care-ţi mutau nasul din loc şi maşini strălucitoare, împopoţonate ca la circ. Când să intru, am mai dat şi nas în nas cu o vecină care, după doi sau trei ani de babe şi de Austria, vorbeşte mai cu accent decât Angela Merkel. Pe lângă toate astea, mai curgeau şi apele pe mine şi muream de somn, fiindcă, cu o noapte înainte, vreo cinci derbedei tatuaţi din cap până-n picioare au ascultat muzică, au băut bere şi-au râs prosteşte şi isteric pe o bancă până pe la ora 4, şi nimeni nu le-a zis nimic şi niciun miliţian n-a trecut, nici măcar din întâmplare sau din greşeală, pe acolo.
Şi poate chiar şi aşa, cu toate astea întâmplate, n-aş fi făcut o tragedie din ziua neagră şi noaptea albă prin care am trecut, şi mi s-ar fi făcut milă de toate defectele şi păcatele poporului meu, în loc să mă supăr pe el, dar nici n-am deschis bine televizorul, că am şi dat cu ochii de un cârd de babe năuce pe care nici Dumnezeu şi taică-su la un loc nu le-ar fi putut convinge că popa Pomohaci se face vinovat de treburi necurate. Poate că m-aş fi adunat până la urmă şi mi-aş fi văzut mai departe de ale mele, dar cred că atâta prostie, văzută în atât de puţin timp, mi-a pus capac. Şi-atunci m-am hotărât să scriu despre ceva ce mereu am amânat, nu ştiu nici eu exact de ce, dar m-am tot ferit s-o fac. Am mai încercat o dată, acum vreo două luni, când, iar aşa, mă enervasem de ceva şi un prieten, supărat şi el din cine ştie ce motiv, mi-a spus că s-a săturat să trăiască într-o lume de doi bani, în care, oriîncotro ar întoarce capul, dă numai de cretini şi de idioţi.
Despre muzică vreau să scriu. Am s-o fac pe de o parte ca orice om care o iubeşte aşa, pur şi simplu, fără motiv, iar pe de altă parte ca unul care, într-o vreme, a cântat, chiar dacă nu pentru mult timp, la cajon, toba aceea ca un taburet, pe care te pui cu fundul şi cu palmele baţi în membrana care-ţi vine între picioare. Voiam să-l ajut pe fiul meu, fiindcă plecase bateristul trupei, aşa că, zic eu, muzica nu mi-e tocmai străină.
Numai că aici e-aici, muzica lui şi cea care-mi place mie nu seamănă cu nimic din ceea ce aud la radio sau văd la televizor. Muzicieni din formaţii mari scriu pe internet aceleaşi lucruri, adică despre cum au monopolizat câteva case de discuri şi câteva posturi de radio şi televiziune toată muzica, sau ceea ce numesc oamenii din spatele lor muzică, cum difuzează şi promovează aceleaşi şi aceleaşi vedete de doi bani, cu melodii de unică folosinţă, şi cum tinerii, care nu mai aud altceva, nu varsă o lacrimă şi nu se întristează de moartea lui Chester de la Linkin Park fiindcă nici măcar n-au auzit de el.
Adeseori m-am întrebat cât de vinovaţi sunt cei din spatele afacerii pentru bezna adâncă în care, de câţiva ani, s-a scufundat muzica românească. Cred că nici pe jumătate la fel de vinovaţi ca tinerii care sar doi metri în sus la concertul oricărei fufe, dacă e în chiloţi, fiindcă sunt superficiali, găunoşi şi răsfăţaţi. Şi nici pe sfert cât sunt de vinovaţi părinţii care-i cresc pe aceştia într-o societate bogată, şi, totuşi, într-o lume de doi bani.
Adrian CRÂNGANU
