Acum 28 de ani aveam 28 de ani. Pe lângă ei, mai aveam şi un milion de vise şi de speranţe, şi nicio îndoială în privinţa viitorului meu şi-al ţării pe care, aşa cum era ea, am iubit-o din răsputeri. Poate că dragostea pentru ea, mai mult decât neîmplinirile mele, m-a făcut să ies atunci, în decembrie, în stradă, poate altele au fost cauzele care au stat în capul listei, mi-e greu să spun. Timpul scurs de-atunci e prea scurt ca să-mi dau seama şi-acum de ordinea în care ar fi trebuit să-mi aranjez nemulţumirile. Probabil că odată şi-odată am s-o fac şi pe asta, cu atât mai mult cu cât amintirile acelea n-au să se risipească niciodată. Am încercat în câteva rânduri să şterg măcar o parte din ele, acelea, de pildă, în care mi-a fost frică atunci când gloanţele îmi ţiuiau pe deasupra capului, dar n-am izbutit. Mi s-a părut că tot ce am reuşit să fac a fost să acopăr cu un strat subţire de vopsea o inscripţie dăltuită adânc în stânca memoriei. Apoi mi-am zis că, atâta timp cât nimeni nu mi-a văzut broboanele de sudoare de la tâmple şi nici nu mi-a observat privirea îngrozită, doar eu trebuie să mă iert pentru momentele acelea de slăbiciune, şi atunci mi-a fost mai uşor să-mi port mai departe povara.

De fapt, eu n-am ştiut niciodată să uit, iar asta e, cred, cea mai gravă boală de care sufăr. Diferenţa e că după unele amintiri trebuie să cotrobăi, în vreme ce altele stau parcă într-o vitrină pe care o am mereu sub ochi şi nu trebuie decât să le aleg şi să le trag afară cu un deget, ca pe nişte cărţi aşezate pe rafturile unei biblioteci. Aşa funcţionează mintea mea, şi nu ştiu dacă lucrul ăsta nu mi-a făcut mai mult rău decât bine. Dar sper să-mi fac o dată timp să lămuresc şi asta, aşa cum îmi doresc să rezolv şi cu nişte întrebări pe care singur mi le-am pus, însă mereu am amânat să răspund la ele. În fine, oi vedea eu…

Vorbeam de cărţi… Ele m-au dus cu gândul la felul în care am trăit până la acei 28 de ani, după care viaţa mi s-a schimbat. Ele m-au ajutat să trec peste tot ce mă nemulţumea. Într-un fel, cred că nu greşesc prea mult dacă spun că ele m-au legat la ochi şi mi-au astupat urechile, dar mai ales mi-au ţinut de foame în poate cei mai flămânzi ani din toată istoria noastră. M-am îndopat cu ele, încât aproape că devenisem obez de-atâta citit, dar pur şi simplu nu aveam pe ce altceva să-mi cheltuiesc timpul. Cât despre scrierile mele, puţine, e drept, dar şi eu eram tânăr pe-atunci, n-au fost niciodată pe placul regimului. Iar când mi s-a şoptit că dacă aş scrie despre comunişti altfel ar sta lucrurile, am dat din cap că nu, m-am ridicat şi dus am fost. Ca să fiu sincer, n-am crezut nicio clipă că va veni şi vremea mea, dar am preferat să uit de maşina de scris, decât să mă înjure prietenii cu care-i înjuram pe comunişti.

Pe urmă, într-o bună zi, m-am trezit în stradă. Eram cot la cot cu cei pe care n-am vrut să-i dezamăgesc şi eram atât de hotărât să pun şi eu umărul şi să răstorn minciuna uriaşă în care trăiam, încât nu-mi păsa dacă am să mor. Atâta voiam doar, ca, dacă asta avea să se întâmple, să fiu un mort frumos, iar lumea să nu creadă că Revoluţia a fost făcută de derbedei. Aşa că, în 21 decembrie, în loc să merg cu colegii în faţă la primărie, eu am ieşit din coloană, m-am dus acasă şi m-am bărbierit. Abia apoi mi-am jucat rolul de pion în partida de şah pe care abia mai târziu aveam să aflu cine o pusese la cale.

Au fost zile şi nopţi în care n-am făcut nimic deosebit, cu toate că mi-aş fi dorit asta. M-am împăcat însă cu gândul că am desenat totuşi, şi eu, o literă în cartea de istorie care se scria sub ochii mei. M-am dus apoi acasă şi, vreun an, cred, am visat frumos. Din păcate, nu mai ţin bine minte ce anume, cum nu mai ştiu nici cine sau ce m-a trezit brusc la realitate. Tot ce ştiu e că, de-atunci, n-am mai închis un ochi. Iar visele sunt doar un vis mult prea îndepărtat.

Dar poate, cine ştie, peste alţi 28 de ani…

Adrian CRÂNGANU