În fiecare an, în afară, bineînţeles, de cei în care, fiind prea ocupat cu ziarul, uit, în 1 martie sărbătoresc intrarea mea în presă. De fapt, nu fac mare lucru, doar că, între două articole şi vreo conferinţă de presă, o şedinţă ori un vernisaj, mă gândesc cum a fost atunci, la început, sau încerc să scriu ceva mai deosebit. Un calcul simplu, pe care până şi eu, un habarnist într-ale cifrelor, am putut să-l fac, îmi arată că exact jumătate din viaţă am fost ziarist. Ştiu că asta a fost dorinţa mea dintotdeauna, dar acum, când mi s-a împlinit, mă sperii câţi ani am visat să ajung ceea ce sunt azi. Şi, recunosc, mi-e dor de vremurile acelea în care aveam un ideal. Acum, din păcate, nu mai am decât dorinţe, şi acelea din ce în ce mai puţine. Iar printre ele, încerc să veghez din umbră asupra vieţii celor dragi şi să mă îngrijesc, atât cât pot şi fără ca ei să ştie, să le fie bine. E cam tot ce mi-a rămas.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, mai am totuşi ceva. Anii petrecuţi prin redacţii, drumurile de mii de kilometri pe care le-am străbătut în căutarea ştirilor de câteva rânduri, pentru documentarea unui articol care să schimbe, măcar pentru o zi, lumea din jurul meu, ori doar ca să văd frumuseţile unui peisaj sau amărăciunea unei cocioabe pe care să le transform în reportaj, ameninţările pe care le-am primit, dar şi înjurăturile care mi s-au aruncat ori pe care le-am strigat, toate astea, la un loc, mi-au adus, atunci când le-am înţeles, experienţa de care azi mă folosesc la fiecare pas. Ea mă sfătuieşte, nu neapărat ce să fac, cât mai ales ce să nu fac.
Nu m-am mulţumit însă doar cu atât. M-am folosit de ea, de experienţă, în fiecare articol pe care l-am scris, fiindcă am încercat mereu să fac în aşa fel încât cititorul să înţeleagă cât mai mult din el, iar uneori, dacă s-a putut, şi ceea ce era strecurat printre rânduri. Tot ea m-a ajutat şi să prevăd cum se vor întâmpla unele lucruri, ca să fiu cu un pas înaintea lor, şi doar rareori m-a înşelat. De data asta, însă, adică de vreo câteva săptămâni bune încoace, se pare că nu-mi mai e de niciun folos. Eu unul, cel puţin, trăiesc nişte vremuri care nu seamănă cu nimic din ceea ce a fost şi care, sper din tot sufletul, să nu semene cu nimic din ceea ce va veni. Am mai trecut o singură dată prin ceva asemănător, în urmă cu 15 ani, dar n-am crezut că întâmplarea o să se mai repete vreodată. Eram în primul schimb la radio pe vremea aceea şi, pe la 5 dimineaţa, înainte de a intra în studio, m-am trezit înconjurat din senin de vreo 20 de câini, două haite care se luptau între ele la câţiva centimetri de picioarele mele. Tot ce am văzut în clipele acelea au fost doar gheare ascuţite, colţi rânjiţi şi ochi răi, iar urechile îmi erau pline de mârâieli care mi-au îngheţat sângele în vene. În rest nimic, lumea din jur murise parcă pentru mine. Eram amorţit, nu puteam să mă mişc măcar un milimetru, şi cred că dacă m-ar fi muşcat n-aş fi simţit absolut nimic. Am scăpat, însă, nici azi nu ştiu prin ce miracol, neatins. Când am intrat în redacţie, colega mea, care văzuse totul pe fereastră, şi-a făcut trei cruci mari şi mi-a dat un pahar cu apă. Pe urmă a citit ştirile în locul meu, iar eu i-am mulţumit abia pe la ora 10. Atunci mi-am recăpătat glasul şi m-am oprit din tremurat.
Am încercat mereu să uit ce s-a întâmplat atunci, şi chiar aş fi reuşit, cred, dacă în urmă cu câteva săptămâni bune n-aş fi simţit cum haitele încep să-mi dea iarăşi târcoale, nu le-aş fi văzut la televizor ghearele ascuţite, colţii rânjiţi şi ochii răi, şi nu mi-ar fi răsunat în urechi mârâielile lor ameninţătoare. Dar poate că din păţania de atunci, deşi la început am crezut altceva, am învăţat totuşi un lucru – să stau nemişcat, să beau un pahar cu apă şi să spun, chiar dacă târziu, mulţumesc.
Dar pentru asta, la fereastră trebuie să fie cineva.
Adrian CRÂNGANU
