Câteodată mă simt atât de obosit, încât mi-e greu să citesc şi măcar un singur rând, darămite să mai şi scriu vreunul. Ostenit, gândul se opreşte să-şi tragă sufletul la jumătatea drumului spre mână. La televizor mi-e tot mai lehamite să mă uit în ultima vreme, şi atunci tot ce-mi doresc e să stau şi să las amintirile să facă ce vor cu mine. Nu mi-e somn, şi totuşi ceva în mine doarme. Cred că viaţa mă lasă un pic în pace, ca şi cum, din când în când, i s-ar face milă de mine, iar eu, cuminte, mă las mângâiat uşor de ea, pe creştet. Şi dacă, de obicei, îmi croiesc tot timpul fel de fel de planuri de viitor, dintr-odată nimic nu mai are importanţă, nici măcar ziua de mâine, care, oricum, mi se pare mult mai îndepărtată decât, să zic, amintirile de-acum 25 sau 30 de ani.

La cele mai multe dintre ele zâmbesc, şi la fel fac şi acum. Ţin minte că, la nici două săptămâni după ce am terminat Armata, a trebuit să mă angajez. M-am trezit dintr-odată, la 20 de ani, cap de familie, cu toate că nu eram nici copil, nici bărbat. Veneam dintr-o lume pe care am dispreţuit-o mereu, o lume în care am fost umilit fără niciun rost, de dimineaţa până seara şi de multe ori nopţi întregi, de oameni care nu doar că nu ştiau să-şi scrie numele, dar abia dacă erau în stare să şi-l amintească atunci când erau strigaţi. Însă libertatea care îmi închipuiam că o să mă primească cu braţele deschise nu s-a dovedit a fi decât un şir nesfârşit de lucruri la care a trebuit să renunţ. Cum tatăl meu plecase cât timp eu fusesem militar, mama avea un salariu de mizerie, iar sora mea era elevă, pe moment n-am ştiut ce altceva să-mi sacrific decât tinereţea. Nu mi-a părut însă niciodată rău, nici măcar o clipă, pentru alegerea pe care am făcut-o atunci, fiindcă sunt sigur că, dacă aş fi urmat orice altă cale, viaţa mea n-ar fi fost nici pe departe atât de frumoasă şi de bogată pe cât s-a dovedit a fi.

Dar să revin la ceea ce voiam, de fapt, să povestesc. M-am angajat, aşadar, în uzină, locul pe care părinţii mi-l hăzăriseră încă de când m-am născut. Nici acolo, însă, lucrurile nu erau cu mult diferite faţă de cele pe care tocmai le lăsasem în urmă şi de care crezusem că am scăpat pentru totdeauna. Dar eram mulţi pe vremea aceea în uzină şi îndrăznesc să spun că eram cu toţii ceva între prieteni şi fraţi.

Acolo am auzit, chiar din primele zile, cuvântul Mugwanga. N-am îndrăznit să întreb ce înseamnă, cu gândul că, mai devreme sau mai târziu, am să înţeleg singur despre ce e vorba. Azi aşa, mâine aşa, până la urmă am dedus că Mugwanga era ceva rău. Cum noi lucram într-un atelier micuţ, separaţi de restul lumii, colegii mei le spuneau aşa celor din hală, mai prăpădiţi, mai neajutoraţi cu capul, mai săraci, beţivani sau fără casă, şi aveam mulţi din ăştia, pe la măturat şi adunat şpanul, ori care trăgeau după ei cât era ziua de lungă câte-o fierotanie, ca să nu-i vadă şefii că stau. După ce am înţeles cum stau lucrurile, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat pe şeful de echipă de la ce vine, totuşi, Mugwanga. Mă gândesc că aştepta demult clipa asta, fiindcă m-a luat deoparte şi mi-a explicat că un fost coleg, cam sărac cu duhul şi care nu mai lucra acolo, a venit într-o dimineaţă şi le-a povestit că Ceauşescu se întâlnise cu Mugwanga. În prima clipă n-au înţeles despre ce e vorba, dar când au citit în „Scânteia” că Mugwanga era de fapt Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, preşedintele Republicii Congo, s-au tăvălit pe jos de râs, iar lui aşa i-a rămas numele.

Cât despre cuvânt, parcă într-adins mi-a rămas întipărit în memorie, ca să-mi amintesc cum mă simt tratat eu de câteva luni încoace. Nu în Congo, ci în propria ţară.

Adrian CRÂNGANU