Câteodată mă gândesc la mine ca la o carte de istorie locală. Oricine e curios, o poate deschide la pagina cutare sau cutare şi citeşte acolo ce îl interesează. M-au transformat în hârtie anii petrecuţi nu prin redacţii, ci în afara lor. Mi-au lustruit turul pantalonilor bănci din parcuri, de pe stadioane ori din săli de aşteptare care mi-au pus uneori răbdarea la grea încercare, scaune mai comode sau mai tari din birouri şi săli de conferinţe în care am umplut agende întregi cu notiţe şi am schimbat zeci de baterii la reportofoane, banchete de tren şi autobuz cu care am alergat după ştiri sau am mers mai liniştit la vreun reportaj, dar şi fotolii sau canapele din piele, din anticamerele sau cabinetele primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene sau prefecţilor.
Alteori mă gândesc că memoria cu care mereu m-am lăudat m-a pedepsit, sau, mai rău, şi-a bătut joc de mine, transformându-mi capul şi sufletul într-o arhivă pe care m-a obligat s-o păstrez, deşi eu voiam să scap măcar de o parte din ea. Fiindcă, oricât de mult mi-ar plăcea să scriu – şi-mi place, aici nu-ncape discuţie –, nu tot ce aştern pe hârtie îmi aduce şi bucurie. Într-o vreme găsisem o soluţie ca să-mi fac viaţa mai uşoară, şi pur şi simplu am încercat să aleg partea plină a paharului, preferând s-o beau pe nerăsuflate, decât să mor de sete cu ochii la jumătatea lui goală. Câteodată, însă, cum e cazul acum, paharul se mai şi sparge. De data asta al meu s-a făcut ţăndări, iar amintirea pe care am vrut s-o îngrop mai adânc decât pe oricare alta îşi cere dreptul la libertate.
Dar mai întâi am s-o mai sâcâi puţin, cât povestesc cum s-a ajuns până aci. Aşadar, cred că, de-a lungul vieţii, am văzut, din faţa televizorului, din tribune sau de la firul ierbii, ca ziarist sportiv, poate zece, cincisprezece sau poate douăzeci de mii de meciuri, nu-mi dau seama, nu m-am gândit niciodată să le număr, începând de la liga a cincea până la finale de Champions League. Şi, mai ales acolo, pe gazon, am fost martor la cam tot ce se poate întâmpla în fotbal. De exemplu, în urmă cu câţiva ani, într-o zi călduţă de iarnă, când pe teren zăpada se topise şi noroiul era până la glezne, eu stăteam, ca de obicei, la mică distanţă de bară, cu agenda în mâini şi aparatul de fotografiat la gât. La un moment-dat, spre mine s-au năpustit doi jucători. Atacantul avea toată poarta goală în faţă, iar din spate venea mâncând pământul un fundaş care a intrat prin alunecare. Cum însă atacantul s-a ferit, fundaşul m-a lovit pe mine. Am zburat vreo trei metri, până la gard, am văzut stele verzi şi mi s-a tăiat respiraţia, ba chiar am crezut că am să-mi dau duhul acolo, pe teren. Am aflat mai târziu că fundaşul m-a ridicat de subsuori şi a început să mă scuture, iar atacantul a lăsat mingea baltă, în faţa porţii goale, şi a sărit să-i dea o mână de ajutor. Altă dată, peste vreo câţiva ani, m-am aşezat în spatele porţii ca să fotografiez un gol din lovitură de la 11 metri. Cum însă jucătorul care a bătut penalty-ul a considerat că nu fusese faultat şi că arbitrul greşise, a tras intenţionat mult, mult pe lângă poartă.
Am mai văzut însă şi altele. Am văzut meciuri mutilate de arbitri, am văzut coate în gură, pumni în coaste, şpiţuri în glezne şi flegme în obraz, şi am auzit înjurături care m-au făcut până şi pe mine să roşesc. Dar cel mai urât lucru l-am văzut nu demult, când un băieţandru de vreo 15 ani i-a pus piedică fără să vrea, din spate, altui jucător, după care tot el a căzut. Jucătorul faultat s-a întors şi, de la nici doi metri, a şutat cât a putut el de tare în capul copilului. Am auzit, de la peste 50 de metri, ceva ce nu pot descrie prin cuvinte, iar tânărul s-a întins, moale, la pământ. Am crezut că a murit, şi mi s-a făcut pielea de găină. Apoi, când s-a ridicat, cu chiu, cu vai, mi s-a făcut scârbă. Arbitrul n-a fluierat nici măcar fault.
Acum, cred că amintirea poate să plece liniştită. Cât despre mine, am să pun mâna pe mop şi am să şterg jumătatea de pahar de apă care îmi udă picioarele.
Adrian CRÂNGANU
