Am scris cu emoţie firească, într-un articol precedent, despre un gugulan celebru, care a creat cu celebra-i doină un imn al gugulanilor, redând discret, fără a o descrie, pe frumoasa-i gugulancă, cea care îl însoţeşte prin lume spre a vinde mere şi pere, atrăgând privirile cumpărătorilor prin frumuseţea ei… Mi-aş permite să adaug eu câteva versuri la celebra sa doină – „Gugulanca-i cu opinci, cu ochi mari şi buze dulci…”. Da, aşa aş creiona-o pe armenişanca oacheşă, care şi-a luat în desaga ei, când a plecat de acasă, vreo câteva mere şi câteva pere, pentru a păstra izul odăii casei părinteşti, ca o aducere aminte a copilăriei. Şi a mai pus Maria în desagă, înţesând-o cu cântecele de acasă, cele auzite în Armeniş, la Ruga satului, cântate cu trompeta lui de aur de către cel care a dus în lume faima gugulanilor, celebrul Sandu Florea. Mi-a mărturisit cu sinceritate că cea care şi-a pus amprenta pe cariera ei solistică a fost şi va rămâne unica şi inegalabila Nicoleta Voica. S-a trezit cu doina cântată şoptit de Mama Ana, sub privirile protectoare şi admirative ale tatălui Vasile, pe care Maria îi divinizează şi cărora le dăruieşte fiecare clipă a existenţei ei pământene.

De cum se lua ultimul petic de omăt, Maria cutreiera dealurile din jurul satului cu vecinii de vârsta ei, zăbovind prin pădurile care o fascinau, urcând dealul „Cucuiul ăl gol”, iar în vârful dealului se odihnea pe o stâncă, contemplând codrul care i se aşternea la picioare, iar vajnicii arbori deveneau ca prin vis spectatorii ei, care îşi foşneau frunzele, într-un freamăt care pentru Maria erau răsplătitoarele aplauze când îşi termina de cântat repertoriul ei de copilă. Aşa a început Maria armenişanca cântecul ei, pornind spre lume cu sufletul plin de frunză verde, de doină, de susur de izvor, şi de multe ori uita că trebuie să ajungă la coliba din deal, unde o aşteptau părinţii şi animalele ei dragi pe care le păştea cu mare bucurie. Maria era fascinată de măreţia pădurii, de ecoul glasului ei care se emula cu verdele frunzei, înfrăţindu-şi glasul cu freamătul celei care i-a rămas soră pentru veşnicie – pădurea…

A pornit singură la drum, având în firea ei de gugulancă tăria şi dârzenia celor crescuţi sub streaşina pădurii, la munte, fiind parcă mai aproape de Dumnezeu, dar şi dorinţa de a urca pe scenă şi a-şi face cunoscut cântecul ei de acasă oamenilor dornici de frumos şi adevăr. A  avut Maria marele noroc al vieţii să întâlnească un om căruia i-a dăruit roua sufletului ei, primind în schimb iubire şi respect, sprijin şi ocrotire. A luat în căuşul palmelor ei toată dragostea lui, plămădind-o în sufletul ei, iar din stările ei sufleteşti, a dat viaţă cântecului, spunând lumii că… „Bagea mi-i bicher şi mare pătimaş’”, dar şi-a găsit „nănaşa” tocmai pe ea.

Maria este o fire veselă, iubeşte viaţa şi oamenii, dăruindu-le, în schimbul preţuirii lor, florile sufletului ei, cântecele ei, copiii ei de suflet, doinele, brâurile, ardelenele ori jocurile de doi, specifice gugulanilor, în sufletul cărora Maria trăieşte fiecare clipă şi pe care nu i-ar părăsi pentru tot binele lumii. A fost solistă a Ansamblului „Doina Banatului” din Caransebeş, rămânând colaboratoare permanentă a prestigioasei formaţii, având colegi de certă valoare pe Daniela Văcărescu, Alin Olan sau Gabi Zaharia.

Nu e de mirare că Maria are o zestre impresionantă de straie bănăţene, de o diversitate şi o frumuseţe aparte, fiecare cămaşă ori cotrânţă având o fărâmă din florile poienilor  armenişenilor, pe care Maria le culegea cu roua pe picioare, atunci când soarele îşi iţea razele de după crestele Muntelui Gugu, cel care, de altfel, a definit numele celor trăitori ai locului ca fiind „gugulani”, cusute pe pânza albă ca spuma laptelui, cu o cromatică, rafinament şi mult simţ esthetic, pe care Maria le poartă cu eleganţă şi plăcere, pe scenă ori la cântările de la nunţi, botezuri, rugi ori nedei.

„Niciodată nu mi-aş putea părăsi Banatul, pentru că sufletul meu vieţuieşte doar aici. Eu port în piept inimă de gugulancă, cânt doar cântecul strămoşilor mei, îmi înveselesc bănăţenii cu cântecul meu, şi am credinţa că nu poţi fi un artist complet dacă nu ai ştiinţa şi puterea de a trece prin toate stările pozitive ori negative ale vieţii”.

Îndemnul meu pentru cei care vor să cunoască sufletul Mariei Hurduzeu este să o privească în ochii frumoşi, tulburători şi seducători ca păcatul, să îi asculte cântecul, descoperind o fire veselă, cu suflet mare, o fată frumoasă şi omenoasă, o adevărată gugulancă, care îşi trăieşte viaţa ca un cântec…

Radu POTORAN