Când eram mic, cel mai frică dintre toţi oamenii din bloc mi-era de Nea Ciobanu. Nu fiindcă era chel, de fapt avea ceva păr deasupra urechilor şi nişte fuioare rare îi acopereau, cât de cât, ceafa, nici pentru că era mătăhălos, cu toate că ăsta ar fi fost un motiv temeinic să mă tem de el, nu, nimic din toate astea. Eu îngheţam numai când îl vedeam, la fel ca şi ceilalţi ţânci, fiindcă părinţii noştri, ca să ne mai taie din râvna cu care făceam prostii, avuseseră grijă să ne bage în cap că, pe vremuri, Nea Ciobanu fusese Jandarm, cu J mare, rostit nu cu respect, ci ca o ameninţare. Nu prea ştiam noi ce-nseamnă asta, ba, ca să fiu sincer, n-aveam nici cea mai vagă idee, dar cuvântul băga spaima-n noi şi tremuram numai când auzeam de el, mai abitir decât atunci când Baba Saveta, ţiganca, trecea pe stradă cu sacul plin de copii răi în spinare, pe care-i ducea acasă să-i mănânce, la prânz ori la cină, depinde cât era ceasul.
Pe urmă am aflat că Nea Ciobanu lucra de fapt în uzină, şi abia târziu de tot, că e macaragiu. Vestea asta a mai îmbunătăţit puţin situaţia, dar numai până când am fost toată trupa la un film în care am stat în primul rând, fiindcă acolo biletul costa un leu cincizeci, şi aşa, cu gâturile sucite la ecran, am văzut că jandarmul era un om rău, îmbrăcat în uniformă albastră, şi avea pe umăr o carabină lungă cu care trăgea după comunişti. Din clipa aia, groaza a pus stăpânire pe sufletele noastre micuţe, fiindcă eram sigur că şi Nea Ciobanu avea o puşcă ascunsă sub pat sau în şifonier, şi cel puţin mie mi-au trebuit câţiva ani buni până să-nţeleg că bătrânul era de fapt un om de toată isprava, care, de multe ori, m-a ajutat fără ca eu să ştiu, acoperindu-mă cu aripa lui de înger păzitor.
Ultima oară când m-a lăsat paf a fost atunci când am plecat în Armată şi am mers din apartament în apartament, să-mi iau rămas-bun de la toţi vecinii, de parcă mă pregăteam pentru Stalingrad, nu pentru Sighetu Marmaţiei. Fiindcă taică-meu plecase în lume, sora mea era micuţă, iar mama avea un salariu de mizerie, mi-a strecurat în buzunar 100 de lei albastră, pe care la început n-am vrut s-o iau. Ştiu că mi-a venit să plâng, nu mai ţin minte dacă de ruşine sau de recunoştinţă, dar am reuşit să mă abţin. Păcat. Poate ar fi trebuit s-o fac.
Cam asta era părerea mea despre jandarmi la 20 de ani. Puţin mai târziu, sora mea s-a căsătorit cu unul. I-am cunoscut colegii, şi mi se păreau cei mai de treabă oameni din lume, ce-aş putea spune mai mult? Pe urmă am avut de-a face cu ei ca ziarist. Stăteam lângă ei pe la câte vreun protest, vorbeam cu ei, fumam şi uneori mai beam, aşa, pe fugă, câte-o cafea împreună. Dar ceva se schimbase, şi mai ales în bine. Erau foarte politicoşi, şi totuşi le simţeam puterea de sub uniforme, erau discreţi, aproape că nici nu-i observai, dar ştiai că pot apărea în orice clipă, şi, nu ştiu, îmi trezeau încrederea, cred că astea sunt cele mai potrivite cuvinte pentru ceea ce simţeam în preajma lor. Apoi, cu timpul, m-am trezit că mulţi dintre cei cu care lucrasem pe te miri unde s-au făcut jandarmi. Unii chiar mi-au fost prieteni.
Mi-ar fi plăcut să scriu că încă îmi mai sunt, dar nu sunt aşa sigur de asta. Poate că după ce-am văzut la televizor că fac în ultimul timp la Bucureşti, m-aş gândi de două ori înainte să le întind mâna. Poate, după cum s-au purtat în ultima vreme, ar fi în stare să-mi pună ei cătuşele sau să-mi sucească la spate mâna întinsă şi să m-arunce în vreo dubă parcată dosnic, alături de alţi oameni care nu le-au făcut nimic. Sau m-ar fugări cu caii, cine ştie, ca pe părinţii care şi-au scos copiii în centrul Bucureştiului. O singură dată am trecut prin aşa ceva, la Craiova, acum vreo 21 de ani, când a trebuit să scriu cronica de la meciul de baraj al Reşiţei pentru Divizia A, cum era atunci. În jurul stadionului, mişunau huidumele de cai, cu nişte călăreţi veniţi parcă din Evul mediu, în stare să ne facă una cu pământul cât ai clipi. Şi nu mi-a fost deloc totuna.
Acum, însă, după toate astea, mi-e dor să-mi fie frică iar de Nea Ciobanu. Ştiu că, atunci când o să cresc puţin, temerile mele au să se risipească exact aşa cum, în clipa asta, a dispărut încrederea-n jandarmi.
Adrian CRÂNGANU
