Habar n-am ce se întâmplă cu mine, dar ceva, clar, nu e în regulă. Totuşi, nu e vorba nici de veşnicele mele dureri de stomac care mă apucă ori de câte ori mă enervez prea tare sau beau sucuri acidulate, nici de crizele de fiere care mă lovesc când mănânc prea multe prăjeli şi afumături, şi care mă ţintuiesc de pat două-trei zile, nu, de nimic din toate astea nu e vorba. E cu totul altceva. E un fel de greaţă, dar care nu seamănă deloc cu cea provocată de toate aiurelile de care am pomenit, ci una care s-a tras la creier şi el abia se abţine să nu vomite, dacă pot să spun aşa. Ştiu că e la fel de greu de înţeles starea asta a mea, cum e şi de explicat, dar eu am să-ncerc totuşi să lămuresc lucrurile în câteva cuvinte.
Totul a plecat de la un gând care mi s-a înfiripat într-o seară în minte şi pe care, fiindcă era plăcut, l-am lăsat să crească. Probabil c-am şi zâmbit, nu mai ştiu sigur. Cred, acum, că amintirea s-a născut ca un zid de apărare împotriva tuturor dezamăgirilor şi ticăloşiilor care mă luau cu asalt în ultima vreme. A fost suficient să văd în nişa bibliotecii, lângă televizorul stins, o pană albastră de chitară uitată de fiul meu atunci când a fost ultima oară în vizită şi, ca o prăbuşire în gol de câteva secunde, m-am întors cu o grămadă de ani în urmă. Am trăit din nou clipele în care l-am ţinut în braţe, apoi, în patru labe, i-am fost cal prin cameră, pe urmă l-am ţinut pe grumaz la spectacole, ca să poată vedea artiştii de pe scenă, am bătut împreună pas de defilare pe mijlocul străzii şi am cântat împreună „Ardealul” atunci când nu ne vedea şi nu ne auzea nimeni, l-am învăţat să meargă pe bicicletă şi să tragă cu arcul şi cu praştia. În tot timpul ăsta, el avea un obicei – inventa cuvinte. Îmi amintesc de sodulca, dededade sau bala, toate cu o muzicalitate pe care eu, tânăr ziarist pe atunci, nu eram în stare să le-o dau. Au urmat apoi numele, dar nu-mi vin în minte acum decât Gomgştoriţ Mampută şi Căpitanul Gurcacas, după care a trecut la ţări, de fapt doar una a inventat, Baştania, dar nu s-a oprit aici. I-a făcut şi populaţie, şi sistem politic, adică avea doi locuitori pe care îi chema – sper să reuşesc să redau cât de cât numele lor, aşa cum le pronunţa el – Ăptui şi Ăptue. Unul era preşedinte, celălalt prim-ministru. N-aveau neveste, n-aveau copii, n-aveau decât o ţară şi atât. Cam cât o cutie de chibrituri zicea el că e. Şi, câţiva ani, am ţesut împreună zeci de poveşti pe seama lor: ce mănâncă, din ce trăiesc, unde fac pişi şi caca, ori când au de gând să zugrăvească pereţii ţării. Pe urmă l-am învăţat să joace fotbal şi ping-pong.
Când am vrut să văd din nou pana de chitară şi s-o şterg de praf cu degetul, ochii mi-au căzut pe televizorul stins. Demult îl ţin aşa. Demult nu mă mai uit la canalele româneşti. Nu vreau să mai aud voci respingătoare care să-mi întoarcă stomacul pe dos şi nici tăceri care să-mi spargă timpanele, tot aşa cum m-am săturat de feţe hidoase şi suflete meschine. De un milion de ori mai bine mă uit la Cezar cum trece Rubiconul, la Hannibal care a iertat Roma, la tribul Hopi care nu ştie cum se numeşte insula vecină, dar ştie să deseneze Constelaţia Orion, de unde cică se trage, la spartanii care au luptat la Termopile convinşi că mai bine mor în picioare decât să trăiască în genunchi, ori la reţelele româneşti de hoţi de buzunare din Barcelona, dar şi la Sagrada Familia şi Casele lui Gaudi de la Passeig de Gracia.
Şi, ca să scap de celelalte, mă bate gândul să-mi construiesc o ţară asemănătoare cu Baştania fiului meu şi, vreo două zile, să-i deschid graniţele, ca să nu rămân singur, fiindcă Ăptui şi Ăptue au fugit prin Madagascar şi Costa Rica. O să trăim acolo ca-n Comuna Primitivă şi o să privim cum, în jurul nostru, România ne-a luat-o înainte şi-a ajuns în Evul Mediu Întunecat. Dar focul tot noi o să-l inventăm peste câţiva ani, în ţara noastră cât o cutie de chibrituri.
Adrian CRÂNGANU
