Călcam pe iarba umedă și proaspăt botezată de ploaia razelor solare. În jurul meu, toate vietățile au prins glas. În teii sobri, trecuți prin zeci de primăveri, asemenea unor soldați ce-au învățat să trăiască pe câmpul de bătălie, cu dragoste de țară în suflet, păsările au început un cântec dulce. În fața mea se înălța mare și rece un monument închinat unor eroi ai neamului românesc, un monument pictat cu litere de foc și sânge, litere ce se închegau în nume bine definite, numele celor ce-au îmbrățișat pământul țării prin jertfa lor.

Citind șirul nesfârșit de eroi, Ion, Pătru, Gheorghe, Pavel, Dumitru, Nicolae etc., gândul mi-a zburat departe. A ajuns la românii ce au plecat dincolo de granițele țării, au plecat la muncă, asemenea unor robi, pe pământ străin. Copiii lor au rămas în țară. Pe unii dintre ei i-am cunoscut. I-am văzut că își iubesc și își respectă țara. La un eveniment în cadrul căruia s-a intonat Imnul României, chiar și cei care se aflau în culisele acestuia s-au oprit din orice activitate, au dus mâna dreaptă la inimă și au rămas preț de câteva minute nemișcați.

Tot ce se petrece în jurul meu mă duce cu gândul la pilda Fiului risipitor, rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, la cuvintele ei pline de înțelepciune. Am văzut românul ce pleacă dincolo la muncă. L-am văzut trudind pe pământ ostil. L-am văzut mai apoi întorcându-se în țară, asemenea fiului ce s-a pierdut un moment printre străini, crezând că o să-i fie mai bine. L-am văzut cu lacrimi în ochi călcând cu sfială pământul țării-mamă.

M-am depărtat treptat de monumentul la poalele căruia se afla o coroană încercată și ea de vânturi și ploi, și am observat o femeie, cu fața și hainele cernite de durere, intrând într-o biserică. Intra în biserică să se roage, să-și spună durerea din suflet. Am văzut un preot grăbit să-i ofere o mână de ajutor. Am simțit o mângâiere, am simțit dragoste, căldură, dorința de a păși pe urmele femeii și a sta într-un colț, asemenea Vameșului, în lăcașul cel sfânt.

Fiecare dintre noi poate să fie la un moment dat un fiu risipitor, însă fiul cel risipitor, din pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, și-a ascultat focul din suflet, a vărsat potop de lacrimi și-a alergat din nou la Tatăl său. Oare câți dintre noi avem curajul, avem demnitatea să ne întoarcem la Dumnezeu, în Casa Tatălui Ceresc, dar nu oricum, ci plini de căință, de pe un drum greșit ce nu duce niciunde, sau, mai rău, duce la pierderea a tot ce-i sfânt în noi?

Am văzut oameni împietriți, departe de adevărata înțelepciune, lovind în valorile spirituale ale neamului nostru. Cât de dureros este! „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala“. (Matei 18, 7).

Cât de frumos a fost împodobit templul pe care Împăratul Solomon l-a înălțat lui Dumnezeu! Biserica noastră străbună, păstrătoare a Tainelor sfinte, oare nu trebuie să fie cel mai plăcut loc în care omul poate să-și descarce sufletul în fața lui Dumnezeu? După părerea unora, nu.

Am văzut slujitorii bisericii ajutând pe cei în nevoi, i-am văzut mângâind pe cei bolnavi, chemând copiii la Casa Tatălui Ceresc, iar copiii alergând cu bucurie, cu sufletul plin de liniște și fericire, spre mâna ce li s-a întins.

Un copil aleargă spre locul unde găsește liniște, pace, înțelegere, ajutor, unde găsește căldură și dragoste. Cei care au sufletele împietrite nu văd acest lucru, nu au răbdare să observe acest lucru. Ei caută a iscodi. Ei sunt cei care trăiesc în întuneric și n-au ochi să vadă frumusețea luminii.

Ce e mai de preț ca lumina? Vă spun eu, lumina e taina existenței noastre. Cei pierduți în întuneric sunt asemenea celor care încercau a chestiona pe orbul din naștere. Ei nu văd și nu înțeleg nimic. Mai mult decât atât, refuză albul zilei. Orbul și-a dorit lumina și a găsit-o acolo unde exista cu adevărat, „dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. […] Deci, au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta e păcătos./ A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd“. (Ioan, 9). Așa sunt și cei care nu văd sau refuză să vadă adevărul din Biserica noastră strămoșească, fundament al culturii, loc de liniște, alinare și vindecare a celor în nevoi.

Câtă dragoste față de țară, față de neam, față de credința strămoșească a avut domnitorul Constantin Brâncoveanu! Nu s-a depărtat de familia lui care-i era țara și credința, cu prețul vieții: „Facă Dumnezeu ce-o vrea,/ Chiar pe toți de ne-ați tăia,/ Nu mă las de legea mea!“.

Se-ntâmplă să greșești, „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra …“ (Ioan 8), însă cel care se întoarce de la calea cea amară a pierzaniei este primit cu brațele deschise, cu căldură, cu dragoste, cu mângâierea vițelului tăiat în cinstea lui, fiindcă a găsit puterea să afle lumina care să-i îndrume pașii mai departe în viață.

Ana-Cristina POPESCU