Într-o seară, nu demult, am aruncat o privire peste ultimele ziare, făcute teanc în colţul drept al biroului la care lucrez, şi, de parcă n-aş fi simţit nicio clipă cum a trecut vremea, m-am mirat că, în doar câteva săptămâni, se fac 500 de numere şi zece ani de când m-am trezit cu noaptea-n cap ca să aduc cu mâna mea, din tipografia de la Timişoara, prima ediţie din 7 Zile. M-am murdărit atunci pe mâini şi pe cămaşă de tuş albastru de la prima pagină, dar n-am vrut să mă spăl până când n-am dat şi ultimul ziar oricui mi-a ieşit în cale. Abia după aceea mi-am privit şi mi-am mirosit palmele, aşa cum face şi ţăranul, vara, pe câmp, şi am lăsat apa să şteargă urmele uneia din zilele frumoase ale vieţii mele.
Mai puţin şi se fac zece ani de când scriu, aici, mai mult despre mine decât despre alţii. Nu cred că e vorba nici de egoism, nici de orgoliu, ci pur şi simplu aşa am început, apoi, fără să-mi dau seama, am continuat, şi am sfârşit prin a mă obişnui şi a nu mai putea fi altfel decât aşa. Din tot ce-am povestit în anii ăştia, s-ar putea crede foarte uşor că am avut o viaţă interesantă, dacă nu extraordinară. Nu cred că e chiar aşa, ci mai degrabă zic că viaţa fiecăruia e deosebită. Totul e doar să găseşti cuvintele în care s-o îmbraci cât mai frumos, aici e toată şmecheria. Dacă te pricepi s-o faci, atunci şi legarea şireturilor poate deveni captivantă. Oricum, în ceea ce mă priveşte, cel puţin jumătate din întâmplările prin care am trecut aş fi vrut să nu le trăiesc niciodată. Le-am transformat însă în experienţă şi m-am consolat cu ideea asta.
De exemplu, pot să spun că nu mi-am văzut niciodată moartea cu ochii până acum. Cu toate astea, i-am simţit, o dată sau de două ori, respiraţia, iar mirosul acela n-am să-l uit câte zile oi avea, indiferent ce-aş face. Până acum m-am ferit să vorbesc despre asta, şi n-aş aminti nici acum despre ce s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, dacă n-ar avea legătură cu un anumit lucru.
Aşadar, am fost bolnav de puţine ori. De fiecare dată, însă, grav sau foarte grav, de parcă adunam ani întregi dureri şi suferinţe care, atunci când răbufneau, mă trimiteau direct pe patul de spital. Şi aş mai vrea să spun că întotdeauna m-am dus singur la medic, chiar dacă, de frică, am făcut-o în ultima clipă. Nu din curaj, ci tot de teamă mi-am ascuns şi chinurile care uneori mă făceau să mă strâmb şi să mă îngrozesc deopotrivă, şi m-am mai şi minţit singur că a doua zi o să fie mai bine şi cu puţină răbdare au să treacă toate. Întotdeauna am lungit-o atât cât am putut. Am pus oboseala nemăsurată, atunci când îmi era greu şi să duc un picior în faţa celuilalt, pe seama nopţilor nedormite şi a drumurilor nesfârşite de peste zi. Ameţelile mi-am zis că vin de la tensiune şi deci de la prea multă cafea, iar pentru tusea care mă îneca vinovate erau ţigările pe care mi le îndesa în gură viaţa agitată şi dezordonată de ziarist. Recunosc că m-am făcut că nu văd nici răutatea care, cu fiecare zi care trecea, punea tot mai mult stăpânire pe mine. Am mers la medic abia atunci când, la început, n-am mai ştiut pentru ce mă trezesc dimineaţa şi nu pricepeam ce trebuie să fac cu mulţimea de ore care-mi stăteau în faţă, apoi mi-am dat seama că uit de la mână pân’ la gură chiar şi ceea ce-mi propusesem să fac în următorul minut, ca să nu mai vorbesc de cuvintele cele mai simple, pe care doar cu mare greutate mi le găseam. M-am dus, aşadar, la medic atunci când am înţeles că acela nu eram eu. Iar el, în vreo două luni, m-a făcut bine.
Adevărul e că despre altceva am vrut să scriu azi, dar, aşa cum privirea mi-a căzut pe teancul de ziare din colţul drept al biroului, cu coada ochiului am tras şi la ceea ce se întâmplă, tot aşa, nu demult, în jurul meu. Suntem obosiţi, tuşim, ne-am înrăit, nu mai ştim pentru ce ne trezim dimineaţa şi uităm de la mână pân’ la gură… Ar fi cazul să înţelegem odată că ăştia nu suntem noi, să ne luăm de mână şi să mergem la doctor. Ştiu eu unul.
Adrian CRÂNGANU
