Azi, în tren, în timp ce îmi scărpinam de mama focului, prin blugi, fluierul piciorului stâng cu talpa pantofului drept, prefăcându-mă că, de fapt, mă uit, doar, obosit, pe fereastra vagonului, ca să nu-şi dea seama ceilalţi călători că un purice face ravagii pe pielea mea, mi-am adus aminte ce-am păţit în urmă cu vreo lună când, tot aşa, o lighioană din asta mică, neagră şi nesuferită, iar mai apoi două filme, m-au ţinut treaz până aproape de revărsatul zorilor.

Recunosc că m-am hotărât cu greu să scriu despre ceea ce va urma. Am mai povestit aici despre lupa de la Termopile a celor 300 de spartani, despre Pheidippides, eroul de la Marathon, sau despre ultimul samurai Saigo Takamori, care, la Shiroyama, s-a năpustit spre moarte împreună cu 400 de camarazi. Am scris rar despre lucrurile astea, şi doar fiindcă ei au făcut trecutul lumii mai frumos şi ne-au arătat că, uneori, moartea e calea spre viaţa eternă. Şi mi-am mai zis şi că, dacă eu am avut norocul sau răbdarea să aflu sau să citesc despre cei care, fără voia lor, şi-au scris numele în cartea de istorie a omenirii, măcar să povestesc cum se face asta. Şi poate o să înţelegem de ce noi n-am reuşit să ne iscălim, nici măcar o dată, acolo.

Cum ziceam, acum vreo lună, când să adorm, au început pişcăturile. Luasem, pesemne, un purice de la o potaie cu care mă jucasem după-masă, şi mă scărpinam de parcă aveam râie. Când n-am mai rezistat, m-am dus în baie, mi-am dat jos pantalonii de la pijama, i-am întors pe dos şi i-am scuturat în vană, iar când am văzut scârboşenia pe emailul alb, i-am venit de hac cu o sete de răzbunare care, recunosc, m-a cam pus pe gânduri.

Întors în pat, m-am mai foit o vreme şi, când am înţeles că somnul mi-a sărit de tot, am aprins televizorul şi am nimerit la un documentar despre Masada, fortăreaţa construită în vârful unei stânci, care rămăsese ultimul refugiu al iudeilor care, în anul 70 d.Hr., mai luptau împotriva romanilor. Sătui să tot fie hărţuiţi, aceştia i-au asediat vreo şase luni, fiindcă nu se puteau cocoţa până la cei 800 de sicarieni, iar când iudeii au înţeles că nu avea niciun rost s-o mai lungească, fiindcă, oricum, sfârşitul însemna uciderea bărbaţilor, violarea femeilor şi luarea lor în robie, împreună cu copiii, conducătorul lor, Eleazar, a făcut ceea ce a rămas, până azi, un gest care te face să duci mâna la gură. Fiindcă religia nu le dădea voie să se sinucidă, bărbaţii şi-au omorât soţiile şi copiii. Apoi, dintre aceştia, au fost aleşi zece, care i-au omorât pe ceilalţi. Pe urmă, a fost ales unul care i-a ucis pe ceilalţi nouă, iar el a fost singurul care a păcătuit, tăindu-şi gâtul. Au scăpat cu viaţă două femei şi cinci copii care s-au ascuns şi-au povestit faptele ce cutremură şi azi pe oricine le ascultă.

Al doilea film a fost cu cei 47 de ronini, despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam absolut nimic. Aşadar, în 1700, la Edo, capitala de atunci a Japoniei, a sosit un tânăr nobil, Asano, cam zurbagiu de felul lui, pe care Kira, maestrul de ceremonii de la Curtea imperială, nu reuşea nicicum să-l dea pe brazdă. Îl tot jignea, până când, într-o zi, Asano a pus mâna pe sabie şi a sărit la el. Cum aşa ceva era interzis, împăratul l-a obligat pe tânăr să-şi facă seppuku, apoi i-a confiscat toată averea, palatul şi pământurile, iar cei 47 de samurai care-l slujeau pe Asano au rămas pe drumuri şi-au ajuns ronini. Peste doi ani, cei 47 au intrat noaptea în castelul lui Kira, i-au omorât toţi slujitorii, iar lui i-au tăiat capul şi l-au aşezat pe mormântul fostului lor stăpân Asano. Pe urmă s-au predat de bună-voie împăratului, care, în semn de respect, i-a lăsat să-şi facă seppuku. Şi şi-au făcut toţi 47, deodată. Mărturile stau 47 de pietre funerare.

Tot gândindu-mă cu ce-am putea rămâne, totuşi, şi noi în istorie, singurul răspuns pe care l-am găsit ar fi că suntem poporul care se sinucide în fiecare clipă câte puţin. Dar, la cum merg lucrurile, mi-e tot mai greu să cred că, peste zece ani, se va mai găsi vreo piatră sau măcar două femei ori cinci copii care să ne spună povestea.

Adrian CRÂNGANU