Când eram mai tânăr, îmi plăcea să mă laud în faţa aproape oricui era dispus să mă asculte că am o memorie cu totul ieşită din comun, şi cred că nu greşeam prea mult. Aparatul de fotografiat din ochii mei ţăcănea în fiecare clipă şi pozele se adunau, ca într-un album, în cine ştie ce cotlon al creierului meu care se ocupa de asta, iar dacă pe vremea aia ar fi existat calculatoarele de azi, sigur aş fi spus că am unul în cap. Ţineam minte aproape orice şi atât de bine, încât uneori mă străduiam să nu fiu atent la lucruri de care ştiam că nu voi avea niciodată nevoie, doar ca să nu mă împiedic de ele atunci când aveam să caut vreo amintire importantă. N-am reuşit niciodată să-mi explic cum reuşesc să reţin atât de uşor atât de multe lucruri. M-am mulţumit doar să profit de darul ăsta, căruia-i datorez cel puţin jumătate din lucrurile pe care le-am realizat în viaţă. Jumătatea cealaltă a însemnat muncă pân’ la Dumnezeu, renunţări şi sacrificii, dar nu despre ele vreau să vorbesc azi, fiindcă nu vreau să mă plâng. Azi mă laud.

Cred că două sau trei zile să fie de când cineva, care habar n-avea de calităţile pe care tocmai le-am înşirat, mi-a spus că, din tot ce a trăit până acum, ţine bine minte doar trei întâmplări – cutremurul din ’77, Revoluţia şi înmormântarea Regelui Mihai. Cuvintele astea au fost suficiente să mă văd speriat, în izmene, cu tenişi în picioare şi cu haina de la uniforma de şcoală, tremurând în faţa blocului, de frică să nu-mi cadă vreo cărămidă-n cap, apoi imediat prin faţa ochilor mi-au trecut gloanţele, teama de moarte şi gustul libertăţii, toate aproape în acelaşi timp, şi pe urmă tristeţea că s-a stins singurul om în faţa căruia cred că aş fi putut să îngenunchiez. Cred.

Iar acum va urma un alt eveniment pe care ar trebui să-l ţin minte câte zile oi avea. Pentru că, sâmbătă, normal ar fi să mă-mbrac de sărbătoare pe dinăuntru şi să plec, cu sufletul primenit aşa, la Alba Iulia, şi să pun o floare, o lacrimă şi-un gând frumos la picioarele celor 100 de ani de la Marea Unire. Să-mbrăţişez orice român îmi iese-n cale, aşa cum am făcut în Decembrie ’89. Să uit şi să sper.

Ştiu sigur, însă, că n-am să fac nimic din toate astea. Îmi doresc din toată inima să retrăiesc Unirea după 100 de ani, să-mi explodeze pieptul de mândrie, aşa cum li s-a întâmplat acum un veac celor adunaţi pe Câmpul lui Horea, şi-apoi să-l adun şi să-l pun la loc bucată cu bucată, ca să mai am cu ce să mă bucur şi pe mai departe că sunt român, dar n-am să reuşesc. Eu nu pot să mă unesc cu cineva pe care nu-l simt egalul meu, şi am înţeles, şi nu de-acum, că nu mă pot ridica la înălţimea celor mai mulţi dintre români. N-am cum să mă compar cu bugetarul din birou ori din spatele vreunui ghişeu, care e atât de prost de nu mai nimereşte nici gropile, să dea în ele, dar care, fiindcă câştigă de trei ori cât mine, mă priveşte ca pe un gândac. Sau cu doamna profesoară care lucrează patru ore pe zi, şase luni pe an, şi bagă-n buzunar de patru ori mai mult decât strecor eu în portofel şi se uită la mine ca la o râmă sau ceva asemănător. Cu doctorii, nici atât. Şi mi se face rău când mă gândesc că cel mai sărac bătrân din bloc are pensia de două ori mai mare decât salariul meu. Să se unească alţii, eu nu pot, într-o ţară în care jandarmii mă îmbrăţişează cu gaze lacrimogene şi mă sărută pe obraz cu pulanul.

Din păcate m-am enervat, dar am mai spus că mi-e greu, uneori imposibil, să uit. De cele mai multe ori, lucrul ăsta e mai degrabă blestem decât binecuvântare, dar nu întotdeauna. Fiindcă pentru nimic în lume n-aş vrea să uit ziua în care a fost înmormântat Regele, când am trăit, am văzut şi am scris despre ultima Românie frumoasă. Şi tare mă tem că acum, la sărbătoarea Marii Uniri, am să trăiesc şi-am să văd prima Românie urâtă după 100 de ani. Şi-am să scriu despre ea încă 1000 de-acum încolo.

Adrian CRÂNGANU