Esenţială pentru existenţa unei localităţi precum era Caransebeşul, viaţa economică, înţelegând ramurile cele mai importante, nu poate fi privită decât ca parte a Banatului istoric. Poate că astăzi privim cu mirare faptul că la începutul anului 1873 Caransebeşul nu avea nicio unitate de tip industrial, dar era vizibilă o anume activitate comercială, încurajată încă din anul 1868, şi practicarea meseriilor tradiţionale pentru nevoile locuitorilor săi, dar şi pentru cei din satele apropiate.
Populaţia destul de mică din momentul demilitarizării nu va declanşa o creştere rapidă a populaţiei ocupate în industrie, transporturi, servicii publice ş.a., însă după darea în folosinţă, în 1876-1878, a căii ferate Timişoara – Orşova – Vârciorova – România, această deplasare spre ramurile amintite este vizibilă. Agricultura, cu componentele ei, pomicultura şi zootehnia, era practicată dintotdeauna de o parte însemnată a populaţiei din oraş.
În anul 1900, populaţia activă a oraşului Caransebeş se cifra la 3.216 persoane, din care 812 ocupate în agricultură, 828 în industrie, 225 în servicii publice, iar 204 în comerţ şi credit.
Peste zece ani, la o populaţie activă de 3.992 de persoane, cele ocupate în ramurile economice importante se prezentau astfel: în agricultură 898, în industrie 1.323, în servicii publice 310, în comerţ-credit 227, şi în transport 226 de persoane.
Pentru a sublinia ponderea însemnată a angajaţilor din industria caransebeşană de la începutul secolului al XX-lea, trebuie menţionat faptul că aici funcţiona un atelier de reparaţii pentru căile ferate, un mini-depou de locomotive şi se construise la Balta Sărată fabrica de mobilă, cu numeroşi muncitori de fabrică şi muncitori utilizaţi în exploatările forestiere proprii.
Prezentăm în continuare viaţa economică a Caransebeşului, oprindu-ne la ramurile cele mai importante, care s-au născut începând cu anul 1873.
INDUSTRIA
Industria lemnului
În anul 1873, principalul eveniment economic înregistrat în oraşul Caransebeş, pe lângă crearea reprezentanţei viitoarei Comunităţi de Avere a fostului Regiment de Graniţă Româno-Bănăţean Nr. 13, condusă de generalul Traian Doda, l-a constituit înfiinţarea, în luna aprilie, a Consorţiului fabricii de furnir din localitate. În perioada în care abia se instala administraţia civilă în oraş, acest consorţiu a solicitat Consiliului municipal aprobare pentru instalarea unei locomobile necesare funcţionării fabricii. La 31 mai 1873, primarul Ioan Brancovici acordă dreptul de instalare până în luna octombrie 1874.
Nu se cunoaşte evoluţia acestei fabrici pe perioada 1873-1877, însă la 27 mai 1877 s-a înregistrat la notarul public Bardos Tivadar din localitate Societatea Comercială Prima fabrică de furnir cu gater cu aburi din Caransebeş, care la 23 iunie 1877, prin împuterniciţii săi Isidor Klein şi Albert Ehrengruber, s-a înregistrat la Tribunalul Caransebeş. A avut ca principali acţionari pe David Hörn, Lajos Neuman, Ignacz Neuerer şi dr. Emil Roth. Este prima unitate industrială din Caransebeş, care şi-a propus să valorifice în mod superior masa lemnoasă aflată din belşug în zonă. Îşi încetează activitatea în 1881.
În anul 1902, Fabrica de cuie din lemn, aparţinând firmei Schmidt-Perlfaster, deja funcţiona în Caransebeş şi solicita, prin intermediul Adunării generale a reprezentanţei orăşeneşti, ca Ministerul de Comerţ să aprobe o reducere de taxe pentru transportul produselor sale pe calea ferată, motivându-se că promovează interesele economice ale oraşului. În decembrie 1902, solicita un ajutor de la stat, arătându-se că a investit un capital de 123.000 de coroane şi că produsele sale se livrează în Orient (posibil România şi Rusia), dar şi în Ungaria.
În anul 1904, familia Munk a pus bazele unei fabrici de prelucrarea lemnului, specializată la început în producerea de butoaie. La 5 iulie acelaşi an, a înregistrat la Tribunal Societatea Comercială R. Munk şi soţia – Societate în Nume Colectiv din Caransebeş.
Deoarece s-a dovedit a fi profitabilă, la 8 februarie 1905, Reprezentanţa orăşenească i-a arendat în zona Şesu Roşu un teren pe o durată de 6 ani, pentru amenajarea unui depozit de lemne în vederea comercializării. În documente, acum figurează cu denumirea R. Munk şi consorţii – Fabrică pentru industria de lemn din Caransebeş.
Industria lemnului va cunoaşte o nouă dezvoltare în Caransebeş prin crearea, la 2 iunie 1907, a Societăţii Comerciale Industria de lemn din Caransebeşul-Nou, prin David Hörn, Lajos Neuman, Ignacz Neuerer şi dr. Ernö Roth, care a construit o fabrică în cartierul Balta Sărată. Deoarece a acordat o mare atenţie investiţiilor în utilaje şi căi de transport pentru materialul lemnos, încă din primul an de la înfiinţare a fost scutită de plata impozitelor cuvenite oraşului pe timp de 6 ani.
Până în anul 1912, această întreprindere a fost cunoscută şi sub numele de Industriile Craşovene de Lemn S.p.A. Ajungând într-o situaţie financiară grea, în anii 1912-1913 a purtat tratative cu un grup financiar din Budapesta, care a preluat activul şi pasivul acesteia, iar la 1 august 1913 şi-a schimbat denumirea în Industria de Lemn Borlova-Armeniş S.p.A., numele derivând din principalele sale exploatări de pădure situate în amonte de localităţile Borlova şi Armeniş. Noua societate a refuzat, în anul 1914, să achite la Casa Asigurărilor Sociale din Caransebeş datoriile acumulate de vechiul proprietar.
La crearea sa, aceasta a avut un capital social de 1,5 milioane de coroane, pe care în anul 1917 l-a majorat la 4 milioane.
Conform statutelor sale, scopul acesteia era „Câştigarea dreptului de exploatare a pădurilor…, prelucrarea materialului de lemn în stabilimente proprii de ferestraie, fabricarea lemnului de edificare (construcţie – n.n.) şi fabricarea lemnului pentru mobilier, producţia cărbunilor de lemn, aducerea în comerţ a tot felul de produse de lemn şi orice lucrări privitoare la industria lemnului”.
Încă de la început, numărul muncitorilor şi al celorlalţi angajaţi a fost mare, în 1920 fiind utilizaţi 610 angajaţi, din care 360 în pădure.
Între anii 1913-1919, sediul l-a avut la Budapesta, iar începând cu 13 noiembrie 1919 şi până la actul naţionalizării din 11 iunie 1948, la Caransebeş.
În primii ani de la formarea noii societăţi comerciale, aceasta s-a preocupat de refacerea căilor ferate industriale înguste, a construit altele noi în anii 1907-1908, între Balta Sărată şi Borlova, precum şi în bazinul forestier al Armenişului, în lungime de 52 km, şi a cumpărat material lemnos din pădurile Statului şi ale Comunităţii de Avere, în vederea exploatării eşalonate.
Până în anul 1919, fabrica de la Balta Sărată a Industriei de Lemn Borlova-Armeniş S.p.A a fost cea mai importantă unitate economică a oraşului.
Între anii 1912-1914 a funcţionat în Caransebeş Fabrica de calapoade „Stadtmüller şi asociatul”, care a solicitat autorităţilor locale sprijin financiar pentru a-şi continua activitatea.
La 10 august 1918 s-a constituit Societatea pe acţii pentru exploatarea pădurilor Comunităţii de Avere din Feneş, cu sediul la Caransebeş şi cu un capital de 500.000 de coroane. Ca interese economice era strâns legată de Industria de Lemn Borlova-Armeniş S.p.A., unii acţionari precum Alexandru Billitz din Timişoara aflându-se în conducerea ambelor societăţi comerciale.
Industria materialelor de construcţie
La sfârşitul secolului al XIX-lea, tânăra burghezie caransebeşeană şi-a propus să pună în valoare şi alte resurse locale, precum pământul argilos din care se fabrică ţigla şi cărămida, ca urmare a dezvoltării urbanistice şi înmulţirii reţelei de căi ferate.
În anul 1878 activa la Caransebeş o secţie de lucrări a Antreprizei de construcţii „Hugel et Sager”, cu sediul principal la München, care executa lucrări (posibil) pentru calea ferată Timişoara – Caransebeş – Orşova.
În anul 1887, Filip I. Müller deţinea în Caransebeş o ţiglărie, despre aceasta informaţiile fiind în continuare sărace.
O iniţiativă importantă a fost materializată în acest domeniu la 16 mai 1895, când mai mulţi caransebeşeni au lansat prospectul pentru înfiinţarea Fabricii de cărămidă şi de clădire S.p.A., care avea drept scop „Producţia tuturor fabricatelor cari ţin în branşa de clădire, instalarea şi achiziţia fabricilor de cărămidă şi eventual efeptuirea clădirilor pe contul propriu ori (al) altora”. Posibilităţile financiare ale acţionarilor au limitat activitatea fabricii la producerea de cărămidă şi ţiglă.
În anul înfiinţării, noua societate comercială avea 86 de acţionari, în marea lor majoritate caransebeşeni, principalii fiind Petru Brancovici, Ilie Curescu, Ignatz Neuerer, Filip Müller, Constantin Burdia, toţi din Caransebeş, apoi Ludwig Vertes din Lugoj şi Sigismund Schmidt din Topleţ, acesta din urmă coproprietar la Fabrica de unelte agricole din satul de pe Cerna.
Înfiinţarea fabricii a fost primită cu speranţă de caransebeşeni, Foaia diecezană anunţând că aceasta va putea furniza materialele necesare construirii căii ferate dintre Caransebeş şi Haţeg, precum şi ale edificiilor şcolare proiectate a se ridica în localitate: Şcoala civilă de băieţi şi de fete, şi Şcoala elementară de stat.
Capitalul iniţial deplin vărsat a fost în anul constituirii de 21.200 de coroane, care în anul 1897 a ajuns la 30.000 de coroane, iar în anul 1902 la 60.000 de coroane. Beneficiile Fabricii de cărămidă şi ţiglă, la început modeste, au crescut de la 4.437 de florini în 1899, la 16.194 fl. în 1909. În anul 1915, denumirea sa era Fabrica de ţiglă şi cărămidă din Caransebeş S.p.A., conducerea fiind asigurată de dr. Wilhelm Ziprisz, Benö Szörenyi şi Constantin Burdia.
Între anii 1917-1919, datorită stării de război şi incertitudinilor economice, producţia de cărămidă şi ţiglă a fost întreruptă.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, marmura extrasă la Ruschiţa de către Iohann Bibel, concesionarul exploatării, era cunoscută în multe ţări din Europa. De la Ruschiţa la Caransebeş transportul se făcea în condiţii grele. Cu toate acestea, încă din anul 1898, Iohann Bibel a concesionat un teren în apropierea gării, unde a instalat un atelier de tăiat, şlefuit şi sculptat marmură, făcând parte dintre unităţile economice care utilizau mai mulţi muncitori. În 1899 i s-au concesionat lui Bibel 2,438 jugăre în scopul sus-amintit, reînnoit în 1908.
În oraş a mai existat şi Cărămidăria lui Carol Schwab, cumpărată în anul 1909 de Primărie, din dorinţa creşterii surselor de venituri proprii, cu suma de 146.000 de coroane. Se intenţiona ca produsele fabricii să fie folosite la construirea Spitalului orăşenesc, a Spitalului de boli contagioase, a clădirii Tribunalului, Internatului Comunităţii de Avere şi a Gimnaziului de stat. Se pare că fabrica s-a axat mult pe producerea de ţiglă, atât cărămida cât şi ţigla fiind de cea mai bună calitate. În anul 1917, Reprezentanţa orăşenească a vândut această Ţiglărie (numită aşa în documente) lui Petru şi Petria Talpeş, cu suma de 133.000 de coroane.
Constantin BRĂTESCU
