Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).
Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos cuprinde întreaga natură. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curățească pentru că Îl întâlnește pe Sfântul Sfinților. Pocăința este părăsirea cărărilor rele, a gândurilor rele și dorințelor lor, și întoarcerea pe calea cea nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască omul păcătos până ce nu-L întâlnește pe Domnul în inima sa și nu își cunoaște rușinea?
Căința este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut păcătosul. Durerea de sine duce la deznădejde și la pierzare dacă nu merge mână în mână cu rușinea și cu frica de Dumnezeu. Fericitul Augustin a simțit aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă nu ar fi ajuns degrabă la rușine și la frica de Dumnezeu.
Pocăința este începutul lepădării de voia proprie, începutul supunerii în fața voii lui Dumnezeu. Trăind după voia sa, omul ajunge în iadul relelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Cine trăiește după voia sa trăiește în nebunie, în întuneric și în scrâșnirea dinților. Domnul Hristos a întors pe mulți oameni la pocăință, a găsit și a mântuit mulți din cei ce erau pierduți, a chemat la El mulți rătăciți și i-a adus pe calea cea dreaptă. În Sfânta Scriptură sunt pomenite doar câteva pilde de pocăință, pline de învățături din neam în neam. Pilda sau Lepădarea Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, și căința înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâului și vindecarea de această lepră. Pilda lui Zaheu vameșul ne arată exemplul omului lacom și înșelător, și vindecarea de această patimă. Pilda tâlharului pocăit pe cruce ne arată putința mântuirii și puterea mântuitoare a căinței, fie și pentru cei mai mari nelegiuiți, și fie și în ultima clipă, a morții. Toate acestea sunt pilde ale unei căințe pline de nădejde, care duce la viață. Ele ne stau înainte tocmai pentru ca, în păcătoșenia noastră, să putem alege calea mântuirii.
Dar mai este o căință care duce la moarte, deznădejde și ucidere de sine, și aceasta a fost căința vânzătorului Iuda: „Am greșit vânzând sânge nevinovat… și, ducându-se, s-a spânzurat” (Matei 27,4-5). O astfel de căință, ce duce la deznădejde și omor, nu este pocăința cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuși, asupra lumii și asupra vieții. Atât de neputincios este răul în fața puterii lui Dumnezeu, încât, dacă El nu l-ar lăsa să crească la culme spre a-l nimici apoi dintr-odată, oamenii nu ar înțelege niciodată cât de mare este puterea lui Dumnezeu.
Pocăința este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării care duce spre împărăția lui Dumnezeu. În deșertul acestei lumi, căința este singura cale de a bate la poarta cerului. Poți să bați cu pumnul în zidul unei case oricât de mult poftești, nu te va auzi nimeni, nimeni nu îți va deschide, dar bate în ușă și ți se va deschide. Căința e bătaia, nu în zid, ci în poarta care dă spre lumină și mântuire. Cine se căiește cu adevărat și vrea să intre în casa Tatălui Ceresc a și bătut la una din ușile prin care se poate intra în această casă.
Lăcomia orbește, numai Hristos poate da orbilor vedere, lăcomia însingurează și-l leagă pe om în lanțurile robiei, dar Hristos îl scoate pe captiv din singurătate și-l duce în tovărășia îngerilor. El se arată tuturor penitenților care se luptă să-L vadă, și cui se arată și tainele cerului și ale pământului, și toate binecuvântările pe care le-a pregătit Dumnezeu, de la întemeierea lumii, celor ce-L iubesc.
Pr. prof. ic. stavr. Petru PAICA
