Ce-mi place mie cel mai mult la presa noastră judeţeană e că se comportă exact, dar exact ca Opoziţia, de parc-ar fi surori. Nu suntem mulţi, dar suntem dezbinaţi ca nicio altă breaslă de pe faţa pământului, şi când spun asta mă refer la jurnaliştii care mai ştiu să ţină un pix în mână, mai ştiu unde sunt literele pe tastatura calculatorului sau nu confundă microfonul cu un autobuz. În rest, din ce-am mai văzut şi eu pe internet sau la televizor, când se trage prin poligon de Ziua Poliţiei sau a Jandarmeriei, sunt câtă frunză şi iarbă. Pe mulţi nu-i cunosc, de foarte mulţi n-am auzit niciodată şi bănuiesc că nici n-am să aud vreodată în viaţa mea. Dar poate că nu sunt ei de vină pentru asta, ci eu, fiindcă am îmbrătrânit urât, mi-am făcut un univers mic în care m-am închis şi m-am dovedit neputincios atunci când a venit vorba să ţin pasul cu noile tehnologii. E posibil şi lucrul ăsta, tocmai de aceea nu despre ei vreau să scriu, ci despre altceva, ceva care mi-a trezit o tristeţe cum demult nu mi-a mai fost dat să trăiesc.
Cred că acum vreo trei săptămâni, la Reşiţa a avut loc un fel de simpozion, sau masă rotundă, nu ştiu exact şi nici n-are importanţă, la care s-a vorbit despre cum presa tipărită o să-şi dea duhul cât ai zice peşte şi ce grasă şi frumoasă o să se facă, de la un secol la altul, presa online. Atâta doar că, la întâlnirea de care am auzit, n-a fost chemat niciun cavaler în armură din presa tipărită, ca s-o apere pe sărmana domniţă. Recunosc că, o clipă, mi-a trecut prin cap şi gândul că au crezut că deja am murit cu toţii şi n-avea rost să se mai obosească să ne caute. În cazul ăsta, pot să ia articolul de faţă drept epitaf, dar mă îndoiesc că au să-l citească, fiindcă pentru asta ar trebui să-şi murdărească degetele cu tuşul de pe pagina infamă şi mizerabilă de ziar.
Dar să lămuresc mai întâi de ce tristeţea care m-a lovit a fost aşa de mare. Păi, până una-alta, sunt cel mai vechi, nu cel mai bătrân, ci doar cel care scrie de cel mai multă vreme la un ziar, din judeţul ăsta. Asta ar fi una la mână. A doua e că, ani întregi, am lucrat, prin diferite redacţii, cu mai mult de jumătate dintre cei care, acum trei săptămâni, compuneau anunţul de deces de la mica publicitate pentru presa tipărită, pe care parcă îi văd cum o vedeau deja la reanimare, cu perfuziile-n vene şi cu masca de oxigen pe gură. La trei, patru şi restul aş aminti doar în fugă, fiindcă nu-mi place să vorbesc despre asta, de premiile pe care le-am câştigat ca ziarist şi care stau pe raftul bibliotecii din camera mare, alături de cele două cărţi pe care le-am scris.
Cu toate astea, nu m-au chemat, deşi eu cred că aş fi avut ce să le spun. Dar îi înţeleg. Eu scot ziarul la Caransebeş, iar pentru ei, în afară de Reşiţa, nu mai există absolut nimic altceva. Reşiţa e începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega. Spun asta fiindcă, pe vremuri, am fost ca ei, dar eu m-am vindecat demult. Pe de altă parte, se prea poate ca vreunul dintre ei să fi ţinut minte că, odată, am spus şi am şi scris că presa online e prostituţie mediatică, fiindcă se oferă gratis oricui, în timp ce eu şi ceilalţi, puţini, câţi am mai rămas în presa tipărită, ne bucurăm pentru fiecare ziar vândut şi ne chinuim să scriem bine şi să facem poze cât mai frumoase, ca să ne merităm bănuţii pe care-i scoate omul din buzunar ca să ne citească.
Le-aş fi spus asta încă o dată, şi multe altele. Dar în primul rând i-aş fi întrebat, dacă online-ul e atât de gras şi de frumos, de ce aleargă toţi la edituri să-şi tipărească volumele? Probabil fiindcă ştiu şi ei că, peste secole, aerul pe care scriu acum n-o să poată fi citit. Zic şi eu, pentru că azi n-am fost avocatul diavolului, ci al îngerului. Azi, mi s-a părut că singurul lucru cu care seamănă pagina, de carte sau de ziar, e o aripă.
Adrian CRÂNGANU
