Oraşul Caransebeş – centru al mişcării naţionale din Banatul de Munte, între 1865-1919


Angrenajul militaro-administrativ din Austro-Ungaria, care a funcţionat până în anul 1872 în condiţii speciale în Banatul de Munte, sub forma „Graniţei militare” sau „Confiniului militar”, a avut un impact negativ asupra populaţiei care şi-ar fi dorit participarea la viaţa politică. Evoluţia bazată doar pe regulamente şi ordine militare a fost lentă în Caransebeş în plan economic, cultural şi social, evidenţa fiind fără replică numai comparând Caransebeşul, ca reşedinţă militaro-administrativă a Regimentului de Graniţă Româno-Bănăţean Nr. 13, cu oraşul Lugoj, reşedinţă a comitatului Caraş începând cu anul 1779.

Abia după desfiinţarea Graniţei militare bănăţene, în anul 1872, vor fi vizibili, la început timizi, primii paşi ai românilor caransebeşeni în viaţa politică din Regatul Ungariei.

Imediat după provincializare, în vederea alegerilor dietale (parlamentare) care urmau să aibă loc în ianuarie 1874, a fost constituit pentru noul comitat Severin, cu reşedinţa la Caransebeş, doar un singur Cerc electoral, autorităţile maghiare dorind să stăvilească pe cât posibil accesul mai multor deputaţi români din această zonă în Parlamentul din Budapesta, lucru de altfel foarte posibil având în vedere numărul covârşitor al românilor, dar şi o anume reticenţă pentru noua politică promovată de guvernanţi în fosta Graniţă militară.

Pe de altă parte, trebuie admis şi faptul că atât în Caransebeş, cât şi pe raza comitatului Severin nu existau oameni politici veritabili. În aceste condiţii, atenţia românilor din Banatul de Munte s-a îndreptat către generalul Traian Doda, stabilit la Caransebeş după pensionarea intervenită la 1 noiembrie 1872. Instituţiile româneşti din Banatul de Severin erau puţine şi îşi căutau propriul drum imediat după provincializare, în această situaţie aflându-se chiar şi Episcopia Caransebeşului, mult încorsetată în afirmarea propriilor proiecte, între anii 1865-1872, de către autorităţile militare. Tocmai de aceea, între generalul Traian Doda şi episcopul restaurator Ioan Popasu s-au cimentat, între anii 1872-1889, relaţii trainice, izvorând din idealuri identice, care aveau drept numitor comun viitorul naţiunii române.

Aşezat în vechea reşedinţă a fostului Regiment grăniceresc, Traian Doda va juca un rol de prim ordin în desfăşurarea unor acţiuni de răsunet pentru emanciparea politică nu numai a românilor bănăţeni, ci a tuturor celor care vieţuiau la vest de Carpaţi.

Pentru ca acţiunile sale să aibă rezonanţă şi sprijin efectiv, Traian Doda a împărtăşit, chiar dacă la început nu a declarat, programul Partidului Naţional Român, păstrând trainice legături cu Vincenţiu Babeş şi membrii familiei Mocioni, dar şi cu ierarhul Ioan Popasu, recunoscut în epocă pentru energia pe care a depus-o în slujba afirmării Bisericii ortodoxe ca instituţie capabilă să întreţină şcoli şi institute, să promoveze cultura naţională şi să menţină veşnic treaz sentimentul apartenenţei la naţiunea română.

În primii ani de activitate politică şi de parlamentar, Traian Doda s-a considerat mai întâi reprezentant al locuitorilor din cele 99 de comune grănicereşti.

Cele mai multe obiective din programul său politic cu care s-a prezentat în faţa alegătorilor – modificarea Legii naţionalităţilor, dreptul fiecărei naţionalităţi de a instrui tineretul în limba maternă, utilizarea limbii materne în viaţa publică, administraţie şi justiţie ş.a. – se regăseau şi în programul Partidului Naţional Român. Asemenea idei au stârnit mânia autorităţilor de la Budapesta şi împotriva lui va fi declanşată o întreagă campanie în presa oficială.

Că Doda şi-a depăşit propriul program politic o dovedesc şi frământările politice din anii 1874 şi 1875 din Banatul Montan, care au avut un pronunţat caracter antistatal, determinând autorităţile ca la sfârşitul anului 1875 să introducă Starea de asediu în comitatele Severin şi Caraş. În cele două comitate au fost trimişi comisari guvernamentali cu puteri nelimitate, iar o serie de personalităţi politice, printre care şi generalul Traian Doda, au fost puse sub supraveghere. Doda fusese încadrat în categoria simpatizanţilor cu lupta popoarelor din Balcani pentru dezrobire de sub jugul otoman.

Traian Doda a fost deputat dietal până în anul 1887, când, prin refuzul său de a participa la lucrările Dietei – refuzând să-şi depună şi mandatul –, a declanşat o încordare politică între autorităţile maghiare şi reprezentanţii naţiunii române din Transilvania şi Banat. În acel an, Traian Doda, conform unei înţelegeri la vârf în cadrul Partidului Naţional Român, a fost singurul candidat român în alegeri, cu şanse sigure de reuşită, dar care trebuia să-şi asume în Parlament sarcina reprezentării unui popor de circa 3 milioane de cetăţeni. Justificările sale, făcute publice, adresate atât Parlamentului maghiar, cât şi alegătorilor săi, din perioada octombrie-decembrie 1887, au avut scopul de a atenţiona opinia publică, dar mai ales pe cârmuitori, că românii din Regatul Ungariei au ajuns la o situaţie politică şi socială de netolerat. În faţa propriilor alegători întruniţi la Caransebeş la 1 decembrie 1887, Traian Doda, acceptând moţiunea de încredere pe care i-au prezentat-o aceştia, a declarat explicit: „Scopul meu a fost să deştept pe români şi totodată vaietele noastre să străbată până la locurile cele mai înalte ca să vadă şi Majestatea Sa că nemulţumirea noastră este mare şi că suferinţele noastre au ajuns de nu le mai putem suporta, pentru că dacă eu, ca general, care am sângerat pentru tron şi patrie, sunt silit să fac aceasta, atunci trebuie să fie ceva putred în împărăţia noastră şi trebuie luate mijloacele spre sanarea răului”.

Dintre acuzele aduse autorităţilor de stat din Ungaria de către generalul Traian Doda, reţinem una de o covârşitoare importanţă, care se regăseşte în scrisoarea sa din 10 octombrie 1887 adresată Dietei. Deputatul caransebeşean preciza că în perioada 1867-1887 „Poporul român de la începutul nouei ere în nici o Dietă nu s-a bucurat de o reprezentaţiune corespunzătoare numărului său şi însemnătăţii sale politice şi această disproporţiune de la o perioadă legislativă la alta a devenit tot mai simţită şi mai drastică”, iar hotărârea sa de a nu participa la lucrările Dietei sunt motivate astfel: „Eu aş fi în Dietă unicul şi singurul reprezentant naţional al întregului popor român şi asupra mea ar apăsa datoria de a validita singur singurel, faţă cu 423 de deputaţi dietali, afund vătămatele şi mai serios ameninţatele interese naţionale ale aproape trei milioane de cetăţeni”.

Privitor la acţiunea politică a generalului Traian Doda din toamna anului 1887, trebuie spus că aceasta a fost gândită la nivelul conducerii Partidului Naţional Român, care la conferinţa din luna mai 1887 a hotărât să adopte tactica pasivismului parlamentar inclusiv la nivelul Banatului, dar numai după ce singurul candidat român, cel din Cercul electoral al Caransebeşului, va ieşi câştigător şi va expune motivele care îl îndeamnă să nu-şi depună mandatul, ca un drept câştigat în alegeri, dar nici să participe la lucrările Dietei, unde ar fi trebuit să se înfrunte cu reprezentanţii partidelor maghiare, care ignorau nu numai de două decenii aspiraţiile îndreptăţite ale naţiunii române în plan naţional, cultural, social şi şcolar.

Tactica politică utilizată de Partidul Naţional Român prin acţiunea lui Traian Doda a dat roade. Procesul de presă la care a fost supus şi verdictul dat de Tribunalul regesc din Arad au dovedit limitele în gândire ale unor guvernanţi care nesocoteau cea mai importantă minoritate naţională din Regatul Ungariei.

Procesul generalului Traian Doda, desfăşurat la Arad în anul 1888, omul politic caransebeşan fiind acuzat că a agitat poporul român la ură contra naţiunii maghiare, a declanşat solidaritatea românească în jurul acestuia, mai ales după condamnarea sa la 2 ani închisoare şi 1.000 de florini amendă.

Deputatul român a primit scrisori de îmbărbătare şi recunoştinţă atât din partea transilvănenilor, cât şi din partea unor intelectuali şi oameni politici din România. La 24 decembrie 1889, Traian Doda primeşte o scrisoare din partea românilor braşoveni, din care redăm următorul pasaj: „Manifestul bărbătesc pe care l-ai adresat alegătorilor din Cercul Caransebeşului în toamna anului 1887 ni-a ridicat inimile, deoarece, prin el, ţinând sus stindardul onoarei noastre naţionale, ai exprimat principiile de politică internă, pe care le susţin şi trebuie să le susţie cu însufleţire toţi românii din monarhia austro-ungară, principii care izvorăsc din convingerea că numai frăţeasca împreunare şi conlucrare a tuturor popoarelor ce constituiesc monarhia austro-ungară poate să conserve această urbe”. Semnaseră această scrisoare 275 de braşoveni, oraş din care a plecat să scrie istorie la Caransebeş Ioan Popasu.

Din Bucureşti a primit la 3 martie 1890 o scurtă scrisoare însoţită însă de semnături ilustre precum ale lui Tache Ionescu, Gheorghe Bogdan-Duică, C.A. Rosetti, Victor Babeş, Grigore Tocilescu, Nerva Hodoş, Alexandru Davila ş.a. Asemenea scrisori a mai primit din partea a 54 de craioveni. Scrisoarea brăilenilor către Doda a fost semnată de 114 persoane.

Am insistat asupra rolului jucat de Traian Doda în mişcarea naţională din Banat, şi îndeosebi cea din Banatul Grăniceresc, pentru că, prin intermediul său şi al altor intelectuali români caransebeşeni, cei mai mulţi activând în cadrul Consistoriului diecezan sau al instituţiilor legate ombilical de Episcopie, s-au declanşat acţiuni cu caracter naţional şi politic care au atras atât atenţia autorităţilor, cât şi a celor interesaţi ca soarta românilor bănăţeni să se îmbunătăţească şi ei să beneficieze de instituţii şcolare şi drepturi economice, culturale şi politice pe măsura numărului lor covârşitor.

În anul cuceririi Independenţei de stat a României, Traian Doda a făcut subiectul unei intense activităţi diplomatice. Era cunoscut ca un ofiţer foarte capabil, iar Armata română, încă foarte tânără, ducea lipsă de ofiţeri care, în cazul unui conflict militar cu Turcia, să poată duce greul războiului. Tocmai de aceea, autorităţile române au încercat să obţină din partea Curţii de la Viena aprobarea ca Doda să treacă în România şi chiar să preia comanda Armatei române. Au existat însă destule voci chiar în preajma împăratului care s-au opus din considerente de ordin militar şi politic.

Împiedicat să treacă în România, Doda s-a implicat însă prin a sugera că cel mai potrivit loc pentru trecerea Dunării în Balcani „să se facă prin prejurul Bechetului”, şi nu în amonte de Vidin, regiune cu un câmp limitat de acţiune, care în caz de nereuşită ar fi dus la retragerea Armatei române în Serbia şi la intervenţia inerentă a Armatei austriece. Sugestia lui Doda, considerat în epocă ca unul dintre cei mai străluciţi ofiţeri de Stat major, a fost de bun augur pentru Armata română. (Va urma)

Constantin BRĂTESCU