De când mă ştiu, eu am ţinut cu Barcelona şi cu Steaua. Nu sunt sigur că în ordinea asta, aşa cum, în 1986, la Sevilla, nu m-am hotărât pe care s-o iubesc mai mult şi pe care mai puţin, de parcă în Finala Cupei Campionilor Europeni ar fi jucat inima mea stângă cu cea dreaptă. M-am bucurat atunci şi m-am întristat în acelaşi timp.
N-aş putea să spun, însă, de ce îmi plac. Le iubesc pur şi simplu, iar dragostea n-are nevoie de motive. Dacă ar fi să caut pretexte, sigur că le-aş găsi, iar primul care-mi vine în minte e că au culori asemănătoare, chiar dacă mai vii în cazul Barcelonei şi mai şterse când vine vorba de Steaua. Apoi ar mai fi faptul că joacă, amândouă, cumva în acelaşi spirit care îmi place şi care e exact opusul stilului pe care l-am văzut la Dinamo şi la Real Madrid. Şi mi-am adus aminte de ce-mi mai place Barcelona: pentru că-şi respectă suporterii mai mult decât orice. Fiindcă, după două ore în care Sergio Ramos le rupe la toţi cel puţin câte-un picior sau o mână, la ieşirea de pe stadion stau câteodată şi trei ceasuri, uneori în celălalt picior, ca să semneze autografe cu cealaltă mână, şi nici Messi, nici Luis Suarez, nici Pique nu pleacă până când şi ultimul fan care stă cu carneţelul întins nu le dă voie să se ducă la casele lor.
Cât despre Messi, dacă tot am adus vorba de el, mi-e greu şi să vorbesc, nu doar să scriu. Fotbalul n-a fost aşa până la el, şi nici n-o să mai fie aşa după ce el n-o să mai fie în teren. Din clipa aia, fotbalul o să joace, până la fluierul final, în zece oameni.
Nu ştiu câtă dreptate am în ceea ce spun, şi nici cât de corecte sunt părerile mele. Îmi dau seama că sunt subiectiv, dar, pe de altă parte, de ani buni scriu despre fotbal şi în fiecare săptămână stau acolo, la firul ierbii, trăgând în piept mirosul ei care e acelaşi pe stadionul din Teiuş ca şi pe Camp Nou, şi, tot aşa, cred că nu e săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu le ţin parte fotbaliştilor şi să nu le spun celor care-i înjură de pe margine că în teren totul e mai mare şi mai mult decât se vede din tribună. Împotriva mea ar fi, cred, doar faptul că, acum, singura şi probabil ultima mea legătură cu fotbalul, în afară de scris şi de fotografiile pe care le fac din spatele porţii, rămân cicatricile de pe genunchiul şi fluierul piciorului drept, căpătate prin cine mai ştie ce ani ai copilăriei şi tinereţii mele, şi durerile care mă mai apucă din când în când la încheietura mâinii stângi, pe care am căzut după ce cineva, nu mai ştiu nici cine, nici când, mi-a pus o piedică de-am zburat cinci metri pe burtă.
Şi fiindcă, după toate cele pe care le-am scris, cred că nu există nicio urmă de îndoială că-mi plac fotbalul şi Barcelona, nimic nu mi s-a părut mai firesc decât să mă apuc să dau like-uri pe Facebook la postările clubului din oraşul în care dansează cu cerul o altă mare dragoste de-a mea – Sagrada Familia. Azi aşa, mâine aşa, într-o bună zi m-am trezit că FC Barcelona mă invită, plină de respect catalan, să-i fiu socio. Cum eu, însă, n-am bani nici măcar să le cumpăr tenişi moşilor din echipa blocului, am căzut de acord să devin asociat virtual, pe internet. De atunci, nu e oră să nu primesc de la ei zeci de fotografii şi de ştiri, cu cine joacă sâmbătă, unde, de la cât, temperatura, umiditatea, viteza şi direcţia vântului, plus, întotdeauna, echipa de start pe care, probabil, nici adversarii n-o ştiu încă. Şi, tot întotdeauna, eu zâmbesc la gândul că prietenii mei de la Viitorul Caransebeş nu mă anunţă, niciodată, nici dacă se schimbă secolul în care se joacă meciul.
Uitându-mă acum două minute la ultimele noutăţi din tabăra Barçei, mi-am adus aminte că spuneam, pe undeva puţin mai sus, că dragostea nu are nevoie de motive. După ce, însă, am citit câteva postări din politica românească, care mi-au căzut sub ochi printre informaţiile primite din Catalunya, am mai înţeles ceva: că ura are.
Adrian CRÂNGANU
