Localitatea păstrează totul, nu lasă nimic în afară, copii şi chipuri frumoase de fete tinere, chiar dacă mulţi dintre localnici au trecut graniţele ţării pentru o viaţă mai decentă. Localitatea nu devine bolnavă de tăcere, nu se sperie de greu, nici de nopţile fără stele.
Dintr-odată, mi-am dat seama că, purtat din om în om, repetatul meu salut se închina mai ales acelor chipuri de bătrâni rezemaţi pe laviţele din faţa porţilor, idoli sau cariatide ale tăcerii.
Ciudat este faptul că nu tăcerea părea să-i statueze în cerul atât de familial al aşezării, cât mai ales o anume prestanţă expusă fără insinuare şi ceremonial, întemeind în aura localităţii o prezenţă fermă şi de necontestat.
Au trecut mulţi ani de atunci. Acum mă aflu mai departe, dar serile cu lună şi cer înstelat mă poartă mereu înapoi, căci urmele localităţii sunt încă în mine. Nu mă lasă inima să nu-mi amintesc cu drag de părinţii care erau bunătatea personificată. Au plecat însă „dincolo”, s-au amestecat în somnul pământului, luând cu ei şi copilăria mea. Sunt Oamenii în umbra cărora am crescut, la amintirea cărora alerg ori de câte ori am senzaţia sufocantă că trăiesc într-o lume nebună, o lume în care nu mă pot regăsi.
Conversaţiile cu oamenii de aici, povestea faptelor lor mi s-au gravat în inimă şi de acolo ele s-au răsfrânt în condeiul meu.
Frumuseţea locurilor copilăriei sunt darul nepreţuit al naturii şi, poate, preţul purităţii noastre, iar în florile ei localitatea arcuită lângă amfiteatrul munţilor îşi adună miresmele zilelor ce vor veni.
Demult nu mai trecusem pe aici. Pentru moment, aproape că uitasem de lumea aceasta cu tot specificul ei; de oamenii aceia simpli, cu tradiţiile şi obiceiurile lor. Îmi era dor să le aud vorba sfătoasă, să-i mai văd ieşind la poartă pentru a le asculta noutăţile şi să admir modul lor practic de a calcula şi judeca lucrurile, dând la iveală o inteligenţă înnăscută.
Venise primăvara şi prin aceste locuri. Mugurii timpurii începuseră să apară, iar zarzării îşi deschiseseră petalele spre înflorire. Iarba dădea să mă îmbete cu verdele ei. Totul părea trezit din amorţeală. Şi oamenii se treziseră. Unii nici nu mai aveau nevoie de trezire, pentru că de mult timp nu mai cunosc liniştea.
Pământul poartă cu el dimineţile vioaie, amiezile cu miros de prânz, şi înserările cu glasuri de murmur asfinţit.
Peste acest pământ cu surâs frumos se leagănă codrii şi arborii seculari, se lasă umbra ramurilor şi a frunzelor, ca o pasăre către puii ei din cuibul timpului.
Pământul acesta, niciodată singur, întotdeauna cu noi, cu cei care-l iubim şi-l veghem. El nu ne-a alungat, ci ne-a chemat lângă el să ne arate rădăcinile cum se ramifică, cum se extind ca privirile mamei când îşi caută fiii plecaţi din ţară.
Vreme de primăvară, vreme a pământului străbun, a chemărilor şi a destinului. Soarele străbate şi cerul şi pământul, îl mângâie şi-l sărută apoi, în cel mai frumos anotimp al anului.
Caracterul acestor însemnări, ca şi genul unor hiperbole, m-a determinat să-mi amintesc cu drag de Banatul nostru, vatră străbună, leagăn sfânt, şi de locurile de basm ale sale, locuri adevărate ale timpului pe care-l trăim.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU