„Ce te fălești întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuțit a făcut vicleșug. Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăit dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană! Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârșit, te va smulge și te va muta din locașul tău și rădăcina ta din pământul celor vii. Vedea-vor drepții și se vor teme și de el vor râde și vor zice: «Iată omul care nu și-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulțimea bogăției sale și s-a întărit întru deșertăciunea sa»” (Psalmul 51,1-6).
Răutatea este așa un lucru încât, dacă omul nu o curmă de la început, ea sporește la nesfârșit, la fel ca focul ce găsește în calea lui uscăciuni. Răutatea este așa un lucru încât și cei ce o săvârșesc o osândesc. Omul cel plin de răutate este atât de nebun încât se expune singur primejdiei și purcede la fapte deloc ușoare. Răutatea nu se naște din fire, ci din voință. Omul rău are un narav încât nu voiește să cedeze în fața nimănui, ci prin toate mijloacele se străduiește să-l păgubească pe cel împotriva căruia turbează de furie, dar în Sfanta scriptură scrie: „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea” (Pilde 26,27).
Când turbăm de furie și urzim curse viclene împotriva celorlalți, ascuțim sabia chiar împotriva noastră și ne rănim pe noi înșine mai mult decât pe ceilalți. Răutatea este un așa lucru încât nu se poate îndrepta prin nici un cuvânt sau faptă, ci tot timpul își ține în ea veninul și nimic nu îi face pe oameni atât de nebuni ca răutatea. Nimic nu este mai nerușinat și mai obrăzat ca răutatea.
Prima treaptă, urcând de jos, a răutății și a cruzimii, este a nu lua în seamă suferința dobitocului. A doua treaptă, mai înaltă decât prima, este a-i disprețui pe vrăjmași, căci, cu cât le întrece omul pe dobitoace, cu atât este acest păcat mai mare decât celălalt. A treia treaptă este a-l disprețui pe aproapele, chiar și pe cel necunoscut. A patra treaptă este a-i disprețui pe prieteni. A cincea treaptă este nepăsarea față de ei atunci când nu numai trupul, ci și sufletul lor piere. A șasea treaptă este nepăsarea față de copii atunci când pier.
Răutatea vine din iubirea nemăsurată de sine. Căci iubitorul de sine oriunde și în orice chip caută numai câștigul său, slava, cinstea și celelalte. Iar când vede undeva vreo piedică împotriva voinței sale, se tulbură cumplit, se întristează și se mânie pe cel ce îi pune piedică; de aceea se și străduiește să transpună în faptă mânia sa, căci răutatea nu este altceva decât dorința de răzbunare.
Răutatea se săvârșește în chip diferit:
• Luând viața celui pe care îl dușmănește;
• Afectându-i sănătatea;
• Prin vorbire de rău și clevetire. Căci cel ce vorbește de rău, neavând posibilitatea de a se răzbuna cumva pentru obida sa, născocește o oarecare meteahnă la aproapele său și răspândește acest zvon rău și mincinos despre el, dorind să întunece prin aceasta bunul său renume, ori dintr-un lucru mărunt face unul colosal. Din pricina acestui lucru deseori se întâmplă că mulți oameni rabdă pe nedrept rele ponegriri și clevetiri;
• Unii ajung la o asemenea răutate, încât, săvârșindu-și fărădelegea, încep să se laude zicând: „Iată, i-am plătit de o să mă țină minte!”. Acestor oameni li se potrivește Psalmul mai sus pomenit: „Ce te fălești întru răutate, puternice?”.
De oamenii răi este cu putință să te ferești, căci ei urzesc multe și felurite curse împotriva celui pe care îl dușmănesc și, fie printr-un mijloc, fie prin altul, încearcă să-și ducă la împlinire reaua lor intenție. Există o singură scăpare – rugăciunea sfântă și nădejdea în Pronia lui Dumnezeu, care dă fiecăruia după faptele sale la momentul potrivit.
Totuși, cel ce voiește a se mântui, acela trebuie să lase răutatea și să-l ierte pe aproapele său, căci s-a spus: „Iertați și veți fi iertați” ( Luca 6,37).
Pr. Petru PAICA