Nu ştiu cum aş putea să descriu cel mai bine starea care m-a cuprins aşa, pe nepusă masă, azi pe la prânz. Ceva între duioşie, melancolie şi un regret dulce, n-aş putea să spun exact, cum nu-mi dau prea bine seama nici de unde a pornit totul. O bănuială am, dar trebuie mai întâi s-o verific.
Dacă aşa stau lucrurile, vinovată pentru toate câte mi s-au întâmplat e baia. Cam acum o săptămână mi s-a înfundat scurgerea de la vană. După alte vreo trei zile, şi-a dat duhul robinetul de la chiuvetă, iar ieri dimineaţă, în jur de ora 4, mi-a pocnit furtunul care alimentează cu apă maşina de spălat. Noroc că l-am auzit şi, buzumenit de somn, am reuşit să închid robinetul de pe casa scării. Apoi, cu pantalonii de pijama suflecaţi până la genunchi, am început să scot apa din baie cu făraşul şi pe urmă am şters pe jos cu ciorapii puşi la uscat pe calorifer. La ora 10, am chemat instalatorul.
În primul rând, cred că l-am deranjat profund din meditaţie, fiindcă a venit fumând gânditor şi a scuturat scrumul drept în mijlocul coridorului. Pe urmă, după ce a studiat ravagiile pe care considera că nepriceperea mea le făcuse, m-a trimis să-i cumpăr tot felul de chestii. Când i-am spus că habar n-am cum arată un ventil de doi ţoli, un sifon, şi că n-am văzut în viaţa mea vreo o reducţie, a închis un ochi, cred că şi fiindcă îi intra fumul de la ţigară în el, şi m-a întrebat dacă i se pare lui sau eu am cam băut cerneala când am fost mic. I-am spus că are perfectă dreptate, aşa că s-a dus el la cumpărături.
După ce s-a întors, s-a apucat de treabă şi, în timp ce meşterea, mi-a povestit că el demult nu-şi mai iroseşte talentul în România, că e de câţiva ani în Anglia, iar eu, în două ore, am ajuns să cunosc Londra mai bine decât îmi ştiu camera în care dorm. Nu zic, din când în când m-a mai lăsat şi pe mine să spun câte ceva şi, aflând în felul ăsta că sunt ziarist, a început să-mi explice cum stă treaba cu scrisul, cu arta fotografică, cu presa tipărită şi on-line, şi în general cam cu tot ce crezusem eu până atunci că ştiu. Nu i-am dat nici cu cheia franceză în cap, nici câlţi în nas nu i-am băgat. A plecat viu şi nevătămat, iar eu, din clipa în care a ieşit pe uşă, pot să folosesc, în sfârşit, baia.
Iar azi mi-am amintit de toate câte mi s-au întâmplat ieri. Iar căldura pe care am simţit-o în piept la amiază cred că vine de la focul altor amintiri, mult mai vechi decât povestea ventilului de doi ţoli pe care nu m-am priceput să-l cumpăr. Vine din vremurile pe care n-am vrut să le jignesc vorbindu-i lui Robi Instalatoru despre ele. E secretul meu şi al lor, şi cred că s-ar supăra dacă aş spune cui nu trebuie ceva despre ele. Acum sunt bătrâne, dar, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai bine îmi dau seama cât de frumoase au fost în tinereţe.
Era în anii de imediat după ’90, când presa îşi alegea ziariştii, nu ei pe ea, ca acum. Învăţam, din mers, să facem altceva decât făcuseră cei de până atunci. Eu, cel puţin, n-aveam nici zi, nici noapte, nici sâmbătă, nici duminică, şi totuşi mi se părea că trăiesc cea mai frumoasă dintre vieţi. Munceam pe rupte, dormeam pe unde şi când apucam, fumam ca o locomotivă şi, din când în când, îmi mai îngropam câte un coleg care nu mai reuşea să ţină pasul. Cinci au fost de toţi, dacă asta contează. Pe vreo doi sau trei i-au lăsat nevestele, iar în spital am stat toţi, cu lunile, şi cel mai mult cred că eu. Dar nici acolo n-am lăsat pixul din mână, niciunul, fiindcă el era, probabil, plămânul cu care respira fiecare dintre noi.
Cam atât pot să destăinui din secretul care mă leagă de vremurile alea, fără să le enervez. Şi cred că am să-i povestesc câte ceva şi lui Robi Instalatoru, atunci când o să mi se mai înfunde scurgerea la vană, o să-şi dea iar duhul robinetul de la chiuvetă, şi furtunul care alimentează maşina de spălat o să explodeze din nou ca o grenadă lacrimogenă din 10 august.
Adrian CRÂNGANU