Discuția asupra liberului arbitru, adică asupra celor ce sunt în puterea noastră, pune mai întâi problema dacă este ceva în puterea noastră. Aceasta pentru motivul că mulți se opun acestei afirmații. În al doilea rând se pune problema: care sunt cele în puterea noastră și asupra cărora avem stăpânire. În al treilea rând, se pune problema de a cerceta cauza pentru care Dumnezeu, creându-ne, ne-a făcut liberi.
Revenind, așadar, la prima problemă, să demonstrăm mai întâi că sunt în puterea noastră unele acte, chiar dintre acelea recunoscute că nu sunt în puterea noastră. Și să spunem în modul următor: că pricina tuturor celor care se întâmplă este sau Dumnezeu, sau necesitatea, sau soarta, sau natura, sau norocul sau întâmplarea. Opera lui Dumnezeu este ființa și pronia; opera necesității este mișcarea celor care sunt totdeauna la fel; opera soartei este ceea ce se îndeplinește prin ea cu necesitate, căci și soarta este opera necesității; opera naturii este nașterea, creșterea, distrugerea, vegetalele și animalele; opera norocului, cele rare și neașteptate. Norocul este definit ca o coincidență și un concurs a două cauze, care își au începutul în alegere, dar care au un alt rezultat decât cel natural.
Spre exemplu: cineva, săpând o groapă, găsește o comoară. Nici cel care a pus comoara nu a pus-o astfel încât altul să o găsească, nici cel care a găsit-o n-a săpat astfel încât să găsească comoara; ci unul, ca să o dezgroape când va voi, iar celălalt, ca să sape groapa. Dar s-a întâmplat altceva decât ceea ce intenționau amândoi. Opera întâmplării sunt cele ce se întâmplă celor neînsuflețite și iraționale în chip nefiresc și atehnic.
În care din acestea, deci, să clasăm acțiunile omenești, dacă omul nu este cauza și principiul acțiunii? Căci nu este cu cale să atribuim lui Dumnezeu acțiunile rușinoase uneori și nedrepte; nici necesității, căci ele nu sunt totdeauna la fel; nici soartei, căci cele ale soartei fac parte dintre cele necesare, și nu dintre cele posibile; nici naturii, căci opera naturii sunt viețuitoarele și vegetalele; nici norocului, căci acțiunile nu sunt rare și neașteptate, nici întâmplării, căci cele produse de întâmplare aparțin celor neînsuflețite sau iraționale.
Rămâne ca însuși omul, care acționează și lucrează, să fie principiul faptelor sale și să aibă liberul arbitru. Mai mult, dacă omul cu nici un chip nu este principiul acțiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acțiunii sale? Orice deliberare se face în vederea acțiunii. Iar a declara că este de prisos partea cea mai frumoasă și cea mai de preț din om, ar fi una din cele mai mari absurdități. Prin urmare, dacă deliberează, deliberează în vederea acțiunii, căci orice deliberare este în vederea acțiunii și din pricina acțiunii.
Sursa: Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin
Pr. Petru PAICA