Subiectiv


Mai demult, la unul dintre ziarele la care am lucrat ani buni, titlul rubricii la care ne scriam, o dată pe săptămână, editorialul, atunci când ne venea rândul, era „Subiectiv”, aşa cum e azi „Lumea în 7 zile”. Mi s-a părut o alegere bună a redactorului-şef de atunci, pe de o parte fiindcă mi se potrivea ca o mănuşă, putând să scriu cum îmi plăcea mie mai mult, la persoana întâi, iar pe de altă parte am văzut în titlul de rubrică o circumstanţă atenuantă la adăpostul căreia puteam să bat câmpii cât aveam chef, fără să dau cuiva socoteală pentru felul în care vedeam eu lucrurile pe vremea aceea.

Ziua mea de scris era vinerea, pentru ca articolul să apară sâmbăta. La început am cam strâmbat din nas, dar imediat mi s-a explicat că, fiind un fel de şef mai mic, în timpul săptămânii era normal să fiu ocupat cu alte lucruri mai importante din redacţie, şi unde mai pui că sâmbătă lumea era liberă, ieşea în oraş şi cumpăra mai multe ziare decât în rest, iar noi trebuia să le dăm ce aveam mai bun, adică pe mine. Bineînţeles că n-am crezut o iotă din povestea asta, ci am fost convins că mulţi dintre şefi nu înţelegeau întotdeauna ce voiam să spun, fiindcă şi atunci, la fel ca acum, cam depăşeam graniţele ziaristicii şi mai dădeam câte-o raită prin literatură, iar sâmbăta era o zi în care pastilele mele – cum le ziceau ei – erau mai uşor de înghiţit.

Tratamentul acesta s-a frânt însă brusc acum 14 ani, la mijlocul lunii martie, când am simţit, prima şi ultima oară în viaţa mea, gustul rânced şi mirosul fetid al trădării. Nu mi-aş fi amintit de ele în nici un caz dacă, de vreo două săptămâni, politicienii nu m-ar fi făcut să simt că trăiesc, probabil, cele mai dezgustătoare vremuri de la Evul Mediu Întunecat încoace.

Am să fiu şi de data asta subiectiv şi-am să povestesc, cât pot de pe scurt, ce s-a întâmplat în ziua aceea de 15 martie de care tot vorbesc şi în cele câteva săptămâni de după ea. La ora 9, când să înceapă şedinţa de redacţie, şase colegi s-au ridicat în picioare şi ne-au zis celorlalţi cinci care rămăseserăm pe scaune că ei pleacă trei etaje mai sus, să facă un alt ziar, la care erau plătiţi dublu. Redactorul-şef le-a spus să se care imediat şi, după ce au ieşit, a început să-şi frece tâmplele şi n-a mai scos un cuvânt vreo lună.

Cât despre mine, care eram adjunctul lui, ce să mai zic? În primul rând mi s-a uscat gâtul, sau mi-a secat, cred că e mai potrivit să spun aşa, apoi am transpirat din cap până-n picioare. Pe urmă, nu mai ţin minte în ce ordine, am ameţit şi mi-a venit să vomit. Toate astea s-au petrecut însă în mai puţin timp decât mi-a luat mie să le scriu, aşa că atunci, în 15 martie, am bătut din palme, i-am trimit pe toţi la lucru, le-am spus că musai trebuie să scoatem ziarul de a doua zi şi pe urmă ne descurcăm noi cumva. Apoi mi-am aprins o ţigară invers, la filtru, şi m-am apucat de editorial.

O vreme, în fiecare dimineaţă veneam la redacţie cu inima cât un purice şi-mi număram colegii, şi de fiecare dată mi-au ieşit la socoteală. După vreun an, ei, ceilalţi, de parcă cineva i-ar fi schingiuit psihic, au început să slăbească şi să se gârbovească, de rămăseseră numai dinţii şi urechile de ei, în timp ce noi eram tot mai graşi şi mai frumoşi. Aşa am şi murit după trei ani, iar ei, tot abătuţi şi gălbejiţi, după patru, când n-au mai avut bani de salarii.

Dintre toţi cei de atunci, azi doar eu mai scriu editoriale, şi am rămas la fel de subiectiv în ele. Dacă ar fi fost să fiu obiectiv, cel puţin acesta ar fi fost mult mai scurt şi ar fi sunat cam aşa: băga-mi-aş picioarele!

Adrian CRÂNGANU