Am în faţă, pe masă, un pahar cu amintiri din care mă pregătesc să beau în cinstea mea. Împlinesc nişte ani care mă fac să cred că sunt totuşi prea tânăr ca să-mi spună lumea moş, dar şi prea bătrân ca să mă consider în floarea vârstei. N-are importanţă câţi sunt la număr. Sunt toţi ai mei şi fiecare mi-a dat sau mi-a luat câte ceva. Nici cât am câştigat de pe urma lor, nici cât am pierdut nu contează. De câteva minute sunt mai bătrân cu un an şi ştiu că, din clipa în care o să se lumineze de ziuă, cineva o să-mi cânte, cineva o să-mi şoptească, altcineva o să-mi zâmbească şi mulţi au să-mi scrie pe Facebook. Consolarea asta e, cred, cadoul pe care mi-l face, în ultimul timp, vârsta.
Un strop de ploaie îmi bate în geam. Deschid fereastra şi-l las să intre. Nu vreau să beau singur. Îi povestesc cum, pe vremuri, mă enerva un prieten care trăncănea mereu că tot ce are el e cel mai bun. Cafeaua pe care o bea el era cea mai cea, becurile din camera lui erau minunate, brânza pe care o alegea din piaţă era extraordinar de bună, dar mai presus de toate viaţa lui era fără cusur şi vârsta, în orice clipă, era perfectă. Aş fi dat orice numai să am şi eu o părere măcar pe jumătate la fel de bună ca a lui despre mine şi viaţa pe care uneori îmi venea s-o strâng de gât, dar n-am reuşit. Tot ce am izbutit a fost să cred că fiecare vârstă pe care o împlineam era cea mai potrivită pentru ceea ce făcusem până atunci şi că eram perfect copt pentru funcţia în care lucram, ba chiar pentru orice funcţie de pe pământ. La 35, ca şi la 48 de ani, îmi repetam aceleaşi lucruri. Acum n-o mai fac. Acum visez mai rar, am tot mai puţine dorinţe şi din ce în ce mai multe regrete. Ştiu că uneori nu am făcut lucrurile cum trebuia sau cum aş fi vrut, iar alteori nu le-am dus la bun sfârşit. De câteva ori am fugit când trebuia să stau cu orice preţ, iar întâmplările acelea încă îmi bântuie, uneori, nopţile. Nu zic însă niciodată nimic. Ştiu că e preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru mai micile sau mai marile mele laşităţi.
Stropul de ploaie mă ascultă tăcut. Din pahar se ridică un parfum de vechi, ca un vin făcut din boabe de soare la amurg, iar eu mă întind cât sunt de lung, ca să mă mai dezmorţesc un pic. Dar nu ca să mă plâng scriu acum, chiar dacă sunt obosit şi uneori simt că mă dor îngrozitor muşchii mâinilor şi ai picioarelor, şi mai ales oasele gândurilor, dacă o exista aşa ceva. Eu cred că da, fiindcă încep să uit tot mai multe lucruri proaspete şi să-mi amintesc vechituri de idei, încât biroul meu a cam început să semene cu un câmp înflorit pe care zburdă fluturaşi de hârtie pe care îmi scriu pe cine trebuie să sun, la ce oră şi cine îmi aduce cutare sau cutare articol, în ce pagină de ziar bag o ştire sau alta, ori în ce zi şi la ce oră e mai ştiu eu ce conferinţă de presă. Dar îmi aduc aminte, de exemplu, cu o limpezime nefirească, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum unchiu-miu Milu mi-a întins ţigara şi m-a îndemnat să trag primul fum, când aveam vreo şase ani şi jumătate. Eram în camera mică, la fereastră, din bucătărie venea miros de usturoi şi jos, în faţa blocului, la huţule, tanti Zena îl snopea în bătaie pe Florică.
Am zis că nu vreau să mă plâng, dar văd că nu prea reuşesc. Poate că o să-mi fie tot mai greu să zâmbesc de-acum, n-am de unde să ştiu asta. Sau poate, tot scriind noaptea, am început să împrumut din tristeţea ei şi, în plus, ziua mea pică noaptea, fiindcă atunci m-am născut, de fapt. Iar asta explică multe, îi mai spun stropului de ploaie.
În faţa noastră, pe masă, paharul din care sorbim încetişor, în loc să se golească, se mai umple cu o amintire.
Adrian CRÂNGANU