Discutam odată, dar nici să mă tai în bucăţi nu mai ţin minte nici unde, nici când şi nici cu cine, cu toate că ar cam fi trebuit să-mi amintesc, aşadar vorbeam cu cineva despre ce e mai grav, adică dacă e mai rău să-ţi pierzi credinţa, sau, odată ce nu o mai ai, să simţi că ţi se zdruncină ateismul, înstrăinarea de Dumnezeu, cum ar veni. Să nu-şi imagineze cineva că eu numai cu chestiuni din astea complicate îmi omor timpul cât e ziulica de lungă, nici gând, dar o dată chiar am păţit-o. De aia şi ziceam că ar fi trebuit să-mi amintesc despre un moment care, îmi place sau nu s-o recunosc, m-a pus de multe ori pe gânduri, mai ales atunci când ştiam că se apropie perioada din an în care mă apuc de obicei să-mi rezolv problemele de matematică sentimentală, când adun, scad, împart şi înmulţesc victorii, înfrângeri, dorinţe, vise, regrete, speranţe şi dezamăgiri, şi-mi doresc întotdeauna ca rezultatul să fie măcar zero.
Am să ajung imediat şi la motivul pentru care scriu rândurile astea, dar mă gândesc acum că discuţia aceea s-ar putea să aibă legătură cu o altă întâmplare, pe care mi-a povestit-o un prieten, şi de acolo să fi pornit. De la pasul spre nicăieri, cum l-a numit amicul meu, pe care l-a făcut atunci când, după luni şi luni de îndoieli care i-au bântuit nopţile nedormite, într-o bună dimineaţă a luat Biblia din raftul bibliotecii, a băgat-o în geantă, s-a urcat în primul tren şi, atunci când nu l-a văzut nimeni, a aşezat-o cu grijă în locul pentru bagaje şi în următoarea gară s-a dat jos. Pe urmă s-a întors acasă şi mi-a spus că a făcut toate astea fiindcă nu mai credea în nimic, ceea ce nu însemna să arunce Cartea la gunoi. Asta n-a putut s-o facă. I-a fost frică, dar nu am înţeles dacă de pedeapsa unui Dumnezeu în care nu mai credea sau de propria conştiinţă. Din când în când – mi-a mai spus –, când mergea cu trenul, se mai uita la locul acela de sus, din stânga, dinspre uşă, dar ea n-a mai fost niciodată acolo. Vagoanele şi compartimentele au fost mereu altele. Doar şinele de cale ferată rămăseseră aceleaşi.
Cât despre mine, eu m-am gândit să mă ocup un pic, fără prea mari pretenţii, de mirosul de prostie, sau de ticăloşie, nici nu ştiu cum să-i spun, care vine de la Bucureşti. Acolo, nişte oameni care ar trebui să ne conducă, ori au adormit la volanul ţării, ori s-au îmbătat de putere şi au luat-o pe arătură, ori amândouă la un loc, nu ştiu, nu-mi dau seama. Văd însă că, după ce au dat jos un guvern, pun un milion de condiţii ca să-i dea permisul de conducere şoferului care şi-a luat inima-n dinţi să scoată hârbul ăsta de ţară măcar doi metri din garaj.
Sunt oameni cu care n-ai ce să faci, sau cel puţin mie nu-mi trebuie. I-am cunoscut demult, aveau alte chipuri şi alte haine, dar făceau lucrurile tot pe jumătate, ca şi ei. Unii erau redactori, inventau rubrici, scriau două articole, pe urmă se plictiseau şi o lăsau baltă. Eu eram secretar de redacţie şi mă trezeam seara, când trebuia să închid ziarul ca să-l trimit în tipografie, că am un loc mare şi gol în pagină. Eu nu trebuia să ştiu să scriu, fiindcă secretarul de redacţie e mai degrabă un fel de inginer, el adună articolele, ştirile şi pozele, şi le potriveşte la milimetru în pagină, atâta tot. De zeci, poate de sute de ori, m-am aşezat, în ani, în faţa foii albe de hârtie, a maşinii de scris sau, a calculatorului şi am dus lucrurile până la capăt.
Acum, însă, la Bucureşti, nu văd cine ar putea să le mai ducă. Vin alegerile, şi ei au alte calcule. Şi-atunci socotesc şi eu pe degete, cum o fi socotit, poate, şi prietenul meu, cel cu Biblia din tren, cât fac, la urnă, o speranţă minus două dezamăgiri plus un regret.
Adrian CRÂNGANU