Zilele acestea am trecut pe lângă un bătrân și o bătrână. Femeia ținea bărbatul de braț și îl sprijinea în mersul greoi, deși și aceasta, la rândul ei, își ținea cu greu, drept, trupul gârbovit de bătrânețe și boală.
Cum trece viața peste om! Astăzi omul e o floare îmbujorată, parfumată, nici nu simte cum timpul zboară pe lângă el, nici nu încearcă să strângă în pumni clipe supreme, ci de fiecare dată zburdă grăbit spre alte zări, pentru ca mâine să întindă mâinile după fiecare surâs al unei clipe, să-și arunce privirile după câte o rază de soare și să n-o găsească. La bătrânețe, fiecare secundă trece mai greu, adesea ea trece cu încordare, cu teamă, cu neputințe și cu lacrimile speranței ce tânjesc după lumina fiecărui răsărit, fie el cât de noros, însă important este să existe.
Cât timp există dragoste, acel răsărit sperat de cel neputincios nu întârzie să apară. De multe ori o strângere de mână cu căldură îl ajută enorm pe cel de lângă tine, asemenea și o vorbă bună, o privire blândă, o mângâiere. Bătrâna îl sprijinea pe bărbatul neputincios, deși nici ea nu era prea puternică. Puterea îi era alimentată de dragoste.
Da, dragostea, ea este cea care îți dă putere să ajuți pe alții, să te ajuți pe tine să treci peste toate greutățile și neputințele.
Acum, când scriu aceste rânduri, îmi vin în minte cuvintele pline de înțelepciune dintr-o pildă din Sfânta Scriptură, în care un samarinean a ajutat un om neputincios ivit în drumul lui și care a căzut cu ceva momente înainte pradă unor tâlhari. Pe acest om lovit, jefuit, căzut pe drum, l-au ocolit un preot și un levit care se gândeau doar la propria lor persoană. Departe de orice dragoste, l-au ocolit în egoismul lor. Samarineanul s-a apropiat de cel căzut și l-a ridicat, l-a putut ridica datorită puterii dragostei, i-a salvat viața, i-a oferit o nouă rază de soare.
Oare preotul sau levitul, când la rândul lor ar putea să cadă pradă unor neputințe și ar fi nevoiți să întindă mâinile în speranța unui ajutor, ar înțelege taina dragostei?
Poate c-ar înțelege-o în clipa când vântul ar încerca să-i smulgă de pe ramura copacului vieții ca pe-o frunză, dacă la căpătâiul lor ar ajunge un samarinean, o ființă plină de dragoste care încălzește prin energia ei totul în jur.
Neputințele nu iartă pe nimeni în această vremelnicie, însă, când aproapele te înconjoară cu dragoste, treci mai ușor peste toate. Singurătatea doare, dar dragostea te încălzește, te însoțește, te păzește, te ajută.
Poate ne întrebăm cine este el, aproapele, cine este? Cine este cel pe care-l iubesc?
Cel pe care-l iubești este aidoma ție, tu ești asemenea lui. Numai pătrunși de dragoste putem străbate cărările vieții, putem să zâmbim o clipă fericirii.
Numai dragostea este cea care te ridică de câte ori întinzi mâinile sau ridici ochii, doar ea este cea care te ridică de câte ori îți înalți glasul strigând aproapele în ajutor.
Ana-Cristina POPESCU