Aflat la numai 8 kilometri de Botoşani, satul Ipoteşti, astăzi comuna Mihai Eminescu, străluceşte între dealurile molcome ale Moldovei, aşa cum străluceşte numele marelui fiu al acestor locuri în grădina poeziei româneşti.
Acum, la împlinirea celor 170 de ani de la naşterea sa la Ipoteşti, se cade să păşim în tăcere, ca în incinta unui mare amfiteatru sacru, sfinţit de geniul eminescian, de adâncă tristeţe a scurtului său destin pe pământ, sfinţit de focul versurilor poetului, care nu se va stinge cât vor fi veacurile.
Înainte de a intra în Casa Memorială „Mihai Eminescu”, cercetăm, cu ochii şi cu sufletul, împrejurimile. Satul, aici, în chipul unui covor de dealuri domoale, prietenoase, îmbietoare. Covorul acesta de dealuri, mai înalt pe margini şi mai adâncit la mijloc, este acoperit ici-acolo de păduri care poartă şi acum în ele urmele paşilor lui Eminescu şi ecoul versurilor măiestre ale marelui geniu:
„O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc, atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult.
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupra-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aş întoarce,
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”
Cu ochii plini de frumuseţile acestei vetre de poezie românească, unde s-au plămădit versuri din „Lacul”, „Sara pe deal”, „Povestea codrului”, şi din atâtea alte poeme de valoare antologică, deschidem poarta şi intrăm în curte. În faţa casei se află un bust al poetului, realizat de sculptorul Constantin Baraschi.
Actuala clădire datează din 1936, vechea casă a căminarului Eminovici, în care a venit pe lume fiul său Mihai, fiind năruită din anii imediat următori Primului Război Mondial.
Muzeul, aşa cum îl vedem astăzi, a fost inaugurat în 1960. Să fiu sincer, aerul de construcţie nouă, prea vizibil încă, nu produce asupra vizitatorilor dornici de autenticitate şi de patină, cea mai favorabilă impresie, în interior, însă, acolo unde ne întâmpină facsimile după documente, exemplare din ediţia princeps, ieşită de sub tipar chiar în anul primei crude lovituri a bolii (1883), numeroase volume de poezii, fotocopii reprezentând pe membrii familiei, grafice care arată aria răspândirii operei eminesciene, atmosfera de reculegere, de tihnă şi meditaţie, este atât de pură, încât permite un contact intim cu universul creatorului.
Emoţia este sporită de ascultarea unei casete care conservă lectura câtorva poeme de Eminescu, făcută de acel neîntrecut povestitor Mihail Sadoveanu.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU
