Poate fiecare dintre noi și-a dorit să atingă cândva un nor. De curând, am fost cu mașina pe TransSemenic, un drum alpin din vestul țării, modernizat recent, drum care leagă localitățile Slatina-Timiș și Văliug. Mă îndreptam spre Schitul Sfântul Ilie de pe Semenic, când, după o ploaie grozavă, niște nori albi de ceață pluteau în jur. Era spectaculos. Îmi doream să opresc mașina și să prind un pufos micuț și alb în brațe, deși știam că totul e o iluzie. Parcă eram undeva în văzduh și în jurul meu înotau norișori albi, niște pufoșenii. Era o splendoare.
Câți nu și-au dorit să atingă un norișor în copilărie, să urce pe treptele cetății create de aceștia în văzduh sau să zboare pe calul înaripat ce se pierdea străpuns de câte o rază de soare! Mai târziu, norul cel alb se transformă în țelul cel mai înalt ce îți dorești să-l atingi pe parcursul vieții. Acest nor se transformă în funcție de talentul și personalitatea fiecăruia. E posibil ca cineva să descopere un leac pentru o boală rară și astfel să atingă norul visat, să-l cuprindă o clipă cu brațele.
Câți oameni reușesc să atingă norii, să-i cuprindă cu brațele o clipă? Dacă încerci, e posibil să te trezești înconjurat de aburi, ud, alergând după himere.
Mă aplec spre dramaturgul și jurnalistul Matei Vișniec și o să citez un paragraf din Occident Express: „Vreau să-l ating măcar o secundă. N-ai cum să atingi un tren din mers. Vrei să te taie?“. Un orb dorește să atingă trenul în mers, să-l simtă, dacă nu-l poate vedea. Omul ce dorește să atingă norii, să valseze cu aceștia, să-i cuprindă cu brațele, e aidoma orbului ce vrea să atingă o secundă trenul din mers. O secundă e suficientă să atingi veșnicia, idealul mult-visat, dar norul se destramă și trenul vieții trece, iar omul orb din cauza deșertăciunii efemere nu reușește să atingă secunda supremă, să o fure pentru el. Aflat în căutarea secundei veşnice, omul s-a pierdut pe cale, a devenit căldicel, nici credincios, nici ateu, a devenit cum e mai dificil pentru a se putea împărtăși din eternitate. Am putea asemăna acea căutare a omului, acea secundă, acel tren, acel nor, acea eternitate râvnită, cu Dumnezeu. Dumnezeu în istoria poporului evreu nu şi-a arătat niciodată faţa, ci s-a înfăţişat oamenilor drepți în chip de foc, într-un rug aprins, de exemplu. Oare de ce nu și-a arătat chipul? Răspunsul ni-l dă chiar El, Părintele Veșniciei. Nu și-a arătat chipul, pentru că omul nu ar fi suportat atâta lumină nici măcar preț de o secundă, ar fi ars și ar fi închis ochii pentru totdeauna. Din această cauză, omul nu poate atinge trenul vieții lui ce zboară preț de o secundă, din această cauză omul nu poate îmbrățișa norii.
Omul se găsește pe tot parcursul vieții într-o permanentă căutare. Chiar dacă idealul lui e să urce pe Himalaya, de fapt în urcușul lui pe munte se află într-o permanentă căutare, îl caută pe Dumnezeu, caută Părintele vieţii veşnice. Şi-ar dori să Îl atingă măcar o secundă, dar o secundă ar fi de ajuns ca omul să-l atingă cu privirea, pentru ca să moară. O secundă ar fi de ajuns ca orbul să atingă trenul în mers ca să fie zdrobit de acesta, o secundă ar fi de ajuns să încerci să cuprinzi un nor pentru a te trezi în mijlocul unei himere.
Și totuși, ce minunat ar fi să poți cuprinde cu brațele un nor!
Ana-Cristina POPESCU