Cum fumam eu alene într-o dimineaţă şi mă uitam fără un gând anume pe fereastra de la bucătărie, privirea mi-a căzut pe zbenguiala dintre două mâţe, pe care am asemuit-o, aproape imediat, cu hârjoneala, ca o joacă de-a puterea, dintre iarnă şi primăvară. Nu-mi era nici cald, nici frig, şi, în starea asta nici de bine, nici de rău, mi-a trecut prin cap, nu ştiu nici eu cum şi de ce, că, oricât de aiurea ar putea să pară, uneori, mai ales în clipe de nicio culoare ca acelea, regret că nu sunt pensionar. În alte zile, şi asta se întâmplă mult mai des, mă învinovăţesc că n-am ştiut să fac alegerea potrivită în viaţă atunci când am fost tânăr şi să mă fi angajat şi eu la Stat, ca să nu mai am niciodată grija zilei de azi, şi mai ales a celei de mâine. Am pierdut momentul, acum sunt bătrân şi e târziu, iar cum timpul n-am cum să-l mai dau înapoi, nu-mi rămâne decât să duc povara asta în suflet câte zile oi mai avea.
Mă mai scot din tristeţea asta pe care încerc s-o ascund cât pot mai bine doar momentele în care mă revolt, mă enervez şi înjur. Pentru că nu înţeleg în ruptul capului de ce, de exemplu, asistenta care, acum câţiva ani, m-a pus să scot paturile alea grele din salon pe coridor, fiindcă ei îi era lene să le împingă în timp ce-şi mânca mărul, cu toate că eu eram cu un picior şi ceva în groapă pe vremea aia, are acum salariul de aproape trei ori cât mine. Sau, de pildă, n-am să-l uit cât trăiesc pe doctorul pe care a trebuit să-l aşteptăm, toată presa, o oră ca să mănânce, iar când a ajuns, în sfârşit, şi-a supt resturile de carne dintre dinţi şi ne-a spus, de la un milion de kilometri înălţime, că o somitate ca el trebuie aşteptată. Nu pot să nu înjur când mă gândesc că unul ca el câştigă, fără să mai pun la socoteală şpaga, de vreo 20 de ori cât mine. Am făcut-o şi atunci şi am vrut să-mi bag picioarele şi să plec după un sfert de oră de stat ca prostul cu ochii-n soare tot uitându-mă după somitate, dar era acolo, aşteptând ca şi mine, o persoană pe care o preţuiesc, şi doar de dragul ei şi din respect pentru ea am rămas.
Sau, că acum chiar mi-a venit în minte, judecătorii şi pensiile lor speciale. O dată, o singură dată, spre norocul meu, am avut de-a face cu tribunalul, în viaţa mea, şi atunci ca martor, şi am nimerit la o femeie pe care, dacă aş fi întâlnit-o pe stradă, n-aş fi dat doi bani pe ea, dar, acolo, dădea impresia că m-ar putea strivi numai dacă mişca un milimetru degetul mic şi care, oricum, când a dat sentinţa, n-a ţinut cont de nicio literă din tot ce am declarat eu. Şi mai înjur o dată numai când îmi amintesc de toate astea.
Despre pensiile militare aberante am tot bodogănit până acum, aşa încât mi-e şi jenă să mai scriu despre ele şi despre cei care nu fac nimic să-ndrepte lucrurile. Atât aş mai vrea să spun doar, şi pe urmă am să mă opresc, că, pe cuvântul meu, îmi respect mai mult scrumiera murdară şi ciobită decât pe toţi cei 1.700 de generali, câţi are România, la un loc, după ultimele calcule mai mulţi chiar decât are Armata Statelor Unite.
Acum vă mai spun şi de ce regret că nu sunt pensionar, că era să uit. Păi fiindcă, dacă aş fi, din toamnă mi s-ar mări din senin pensia cu 40 la sută, fără să mişc un deget şi fără să mi se cuvină, nici cât negru sub unghie, lucrul ăsta.
De aia mai înjur, fiindcă simt că pe România o doare ceva, îi e rău, şi poate că tratamentul cu un Moment 0 i-ar prinde bine. Să facem o clipă în care să ştergem 30 de ani de boală şi s-o luăm de la început, fără somităţi, cu toţii egali. Un fel de Tabula rasa, sau, cum spunea un politician nătâng cu care m-am ciocnit vreo cinci minute în viaţă, Tabula rasă. Eu, unul, mă ofer să vin cu briciul.
Adrian CRÂNGANU