Dacă privim în jur cu atenție, vom observa că totul are un zâmbet colorant, viu. Dacă încercăm să ascultăm glasul fiecărui zâmbet, murmurul fiecărei culori, am afla un minunat concert, căci tot ce se rotește în jurul nostru, tot ce mișcă în Univers, cântă. Fiecare lucru, fiecare ființă, fiecare punct își cunoaște muzica. Soarele, luna și stelele cunosc muzica luminii, adâncul văzduhului cunoaște muzica sferelor, lacrima norilor cunoaște muzica apei, apele cunosc muzica vieții și-a morții, pământul cunoaște muzica verdelui, plânsul este o muzică a sufletului… Muzica este ochiul viu al eternității. Totul e o armonie.
După ce înveți să asculți muzica ce roiește în jurul tău, după ce te apleci cu înțelegere spre ea, vei încerca să pătrunzi în tine, să afli ce glas mocnește acolo, în interiorul ființei tale. Când vei desluși glasul din interiorul tău, vei înflori. Ce muzică superbă curge primăvara din muguri și flori! Încet, încet, vei crește și vei aduce roade. Doar propria ta muzică te va purta spre absolut, spre liniște, spre perfecțiune. Totul este perfect când cunoaștem propria muzică și ne lăsăm purtați de ea. Așa urcăm munții și culegem stelele.
Omul pătrunde în această viață plângând. Cântecul și-l începe printr-un scâncet. Omul părăsește această lume vremelnică însoțit de bocetul specific ritualului de trecere din folclorul românesc. Prin urmare, muzica este o legătură tainică între viaţă şi moarte. Totul începe cu un acord, ca într-un spectacol de operă. Acum se aude primul scâncet, pe urmă orchestra începe valsul. Omul ascultă și dansează. Astăzi pictează o floare, mâine construiește o casă, iar orchestra cântă. Undeva, în centrul existenței lui, se află o scenă, iar pe scenă muzica curge. Ea curge până ce viorile încep să rămână fără coarde. Atunci muzica te conduce spre un alt prag și bocetul îți deschide poarta. Toţi artiştii care au arătat prin operele lor că muzica e acea forță vie care uneşte viaţa cu moartea au avut dreptate. Spre exemplu, muzica este o modalitate simbolistă întâlnită şi în lirica bacoviană. Poetul percepe lumea la nivel auditiv, iar această percepţie auditivă este susținută de prezența instrumentelor muzicale precum ţambalul, goarna, flautul, clavirul, vioara, buciumul, talanga, fluierul, lira, harfa, de compoziţii muzicale ca valsul, simfonia, marşul funebru, zgomote diverse – scârţâituri, foşnete, trosnete, plânsete, gemete, şoapte, suspine, oftaturi, tuse, pocnete, ecouri, verbe auditive care exprimă durerea, spaima, starea de nevroză, melancolia interioară a versurilor. În poezia Marş funebru, Bacovia arată cum plâng trist instrumente muzicale precum clavirul şi violina.
Și, totuși, viața și moartea nu cântă la aceeași vioară, chiar dacă se întâlnesc una cu alta pe drum. Fiecare muzică are misterul ei, iar misterul îl poți afla căutând corzile nemuritoare ale lirei, ce pot să ofere nemurirea. În volumul Cioran și muzica, Aurel Cioran spune: „Mă încântă şi mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine […] Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei“, iar filosoful Emil Cioran observă că Divinitatea își are originea în muzică, de parcă totul, lumina cu muzica ei, ascultând glasul Divinității, a săgetat întunericul. „Când asculţi Bach, vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi“, spune filosoful în volumul Lacrimi și sfinți, și tot el mai afirmă, în Silogismele amărăciunii, că „Dacă ar dispărea muzica, toate bucuriile şi durerile pământului n-ar putea stoarce o lacrimă de esenţa celei izvorâte de ea“. Da, toate bucuriile și durerile lumii sunt o muzică, o muzică vie. Dacă muzica ar înceta, ar înceta totul. Muzica începutului este atât de enigmatică și melodioasă. Oare sfârșitul ce ar fi? Poate ar fi încetarea oricărui freamăt. Fără muzică, nimic nu ar exista. Nici timpul nu ar mai rătăci inconștient în haos.
Filosoful Emil Cioran mai observă că atunci „Când melodiile ne copleşesc într-o invazie de fericire dureroasă, am vrea o moarte parfumată. Sfinţii au atâta muzică în ei încât să o opună disoluţiei corpului. Cadavrul lor nu miroase “ (Lacrimi și sfinți), și se întreabă: „Voi avea atâta muzică în mine, ca să nu mor niciodată? Sunt momente după care nu mai poţi putrezi“. Câtă taină ascunde parfumul vieții unui sfânt, muzica păcii ce l-a călăuzit spre Lumină… Ea l-a transformat atât trupește, cât și spiritual pe cel ce a știut să-și poarte pașii pe cărările dreptății.
Muzica te întoarce la început, la primii pași ai creației, la primele acorduri – „De nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica“ (Cioran și muzica, Aurel Cioran), și tot ea te poartă spre deplinătate, spre definirea ta. Cel care nu-și cunoaște muzica e pierdut pentru totdeauna.
Haideți să ne cunoaștem propria muzică și să o lăsăm să ne poarte pe culmile însorite ale desăvârșirii!
Ana-Cristina POPESCU