Sunt perfect conştient de faptul că nimic din tot ce urmează să scriu n-o să clintească nici măcar cu un milimetru lucrurile din locul în care au fost aşezate în urmă cu 30 de ani. Atunci, tânăr şi naiv, cred că am bătut şi eu un cui care să le fixeze mai bine, să nu care cumva cineva să le împingă înapoi în hăul din care numai ce ieşiserăm. Nici înainte să meargă nu voiam. Mi se părea că după bezna din care am scăpat, geana de lumină pe care o zăream era cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla şi că mai mult soare ne-ar fi orbit pe loc. Probabil că aşa şi era.
Şi, chiar dacă mă mănâncă palma să scriu mai repede ceea ce mă apasă, ca să-mi vărs odată năduful, am să încep altfel, dar asta numai ca să mă fac mai bine înţeles. Deci, când eram mic, îmi petreceam vacanţele de vară în Oltenia, la Maglavit. Îmi plăcea acolo aura de sfinţenie pe care Petrache Lupu o lăsase moştenire locului, şi parcă păşeam într-o biserică uriaşă, înaltă până la cer şi care pe pământ ţinea de pe la Hunia până spre Calafat. Îmi mai plăcea acolo şi felul în care babele de pe şuşa căscau gura la poveştile mele cu OZN-uri, pe care ele cred că şi le închipuiau ca pe pătulele unde-şi ţineau porumbul, ori cu marţienii care, probabil, în minţile lor arătau ca nişte boabe de făsui sau ca racii, ardeii aceia roşii, mai degrabă dulci decât iuţi, pe care-i atârnau pe sfoară, agăţaţi de peretele casei. Şi chiar credeam ce mi-a zis mama, că sunt binecuvântat, fiindcă Petrache Lupu m-a cărat un sfert de oră cu căruţa. Îmi mai plăcea şi balta de lângă Dunăre, unde am învăţat singur să înot, şi-mi plăcea toată frumuseţea pe care o îmbracă viaţa unui copil care nu bănuia că o să trăiască un an 1989 şi îşi imagina că în 2020 o să fie mort demult, de bătrâneţe.
Dar cel mai mult mi-a plăcut ce am văzut odată pe fereastra trenului care mă ducea de la Craiova la Maglavit. A fost o imagine neînchipuit de frumoasă, poate cea mai frumoasă pe care am văzut-o în viaţa mea – un mânz roşiatic, firav şi prostuţ, cu coama perie şi codiţa nu mai mare decât degetul meu, alerga, nechezând subţire şi sărind dezordonat în toate direcţiile, după o iapă care strălucea în soare. Mi-am zis atunci, mic cum eram, că aşa trebuie să arate libertatea. Şi n-am uitat asta niciodată.
Pe urmă, în sat, la doar câteva zile, am văzut pe stradă un bou în jug. Mergea legănat şi agale, mai agale decât orice altceva ce întâlnisem eu până atunci. Lângă el locul era gol, perechea lui lipsea, şi mă miram cum de poate să tragă singur carul drept, fără să se învârtă în cerc. Dar şi mai tare m-au uimit ochii lui blegi şi privirea resemnată, aidoma cu cea pe care am văzut-o zilele astea la oamenii din jurul meu. La românii care aşa au înţeles să treacă peste clasarea părţii din Dosarul 10 august care se referea la şefii din Jandarmerie, o umilinţă fără margini pentru poporul de gazaţi care suntem şi pulanul cu care Statul ne-a izbit drept în gură. Şi, nu ştiu ce mi-a venit, dar dintr-odată am îndrăgit boul din 1972, sau mai ştiu eu prin ce an s-or fi întâmplat toate lucrurile alea. El măcar nu ştia nimic.
Eu, însă, ştiu. În 30 de ani, am învăţat că, în ţara în care suntem călcaţi în fiecare zi cu maşina chiar pe trecerea de pietoni, întotdeauna mortul e de vină. Să ne fie, deci, ţărâna uşoară!
Adrian CRÂNGANU