Rolul Fecioarei Maria, Maica Domnului, în Iconomia divină este plasat în interiorul lucrării mântuitoare a lui Hristos, fiind parte integrantă a ecleziologiei și scopul ultim. Taina Mariei se întemeiază pe Hristos și este pusă în legătură cu celelalte adevăruri de credință.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este prezentată în lucrare ca martor principal al Întrupării Cuvântului, icoană a Bisericii, semn al Împărăției lui Dumnezeu și Maică a celor vii. Este mărturia „prezenței” sale în Biserica Fiului ei, mijlocirii și protecției atente față de noi toți, ea, care este Maica Vieții și speranța statornică a credincioșilor. „Dragostea și venerarea Maicii Domnului”, scria părintele Serghei Bulgakov, „sunt sufletul evlaviei ortodoxe, inima care încălzește și dă viață trupului întreg. Creștinul ortodox este viața în Hristos și în comuniune cu Maica Sa Preacurată, credința în Hristos Fiu al Lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, dragostea pentru Hristos nedespărțită de dragostea pentru Maica Sa”.
Cultul Maicii Domnului există ca urmare a Revelației divine referitoare la Maica lui Iisus Hristos și a tradiției. Se naște o oarecare contradicție la nivelul textelor din Sfânta Scriptură referitoare la Maica Domnului și venerarea adresată Ei. Relatările despre Maria cuprinse în Noul Testament sunt extrem de lapidare, iar cine ia cunoștință despre ele din studiul dezvoltării ulterioare a cultului și doctrinei privitoare la Fecioara Maria trebuie să fie surprins sau chiar șocat să descopere cât de puține sunt aceste referiri biblice. Aceste referiri nu depășesc mai mult de câteva pagini, iar dacă ele ar constitui singura noastră sursă de informații, atunci nu ar putea justifica temeiurile cultului Maicii Domnului.
Serghei Bulgakov o numea pe Maria, Marea Taină a Evangheliei, făcând aluzie la numărul mic de texte în care Maica Domnului era menționată sau care îi păstrau cuvintele. Din Noul Testament, 13 sau 14 texte se referă la Maica lui Hristos. Având în vedere faptul că nu se urmărește o exegeză, vom specifica doar textele cu trimiterile lor, și anume: Gal. 4,4-7; Marcu 3,31-35; Matei 1-2; Matei 12,46-50; Luca 1-2; Luca 1-2; Luca 8,19-21; Luca 11,21-28; Ioan 2; Ioan 2, 19:25-27; Fapte 1,14; Apocalipsa 12,1-6 și trimiterile Rom. 1-3. Ce nevoie mai era însă a vorbi despre Maica Domnului când ea era însăși cartea cea vie în care a fost scris Cuvântul lui Dumnezeu cu pana făcătoare de viață a Duhului Sfânt? Ea este cu adevărat trupul Noului Testament, al Testamentului făcător de viață lăsat de Dumnezeu oamenilor.
Numirile date Sfintei Fecioare Maria prezente în Sfânta Scriptură sunt înlocuite în Noul Testament cu tăcerea cea de viață făcătoare. Astfel, frumusețea numirilor își găsește împlinirea desăvârșită în tăcerea și discreția Maicii lui Dumnezeu din Noul Testament.
Cultul Maicii Domnului a cunoscut un lung istoric prin care evlavia Bisericii și-a spus cuvântul. În teologia Bisericii Ortodoxe, Maica lui Iisus Hristos este în primul rând şi mai ales Theotokos (în greacă), Bogorodita (în rusă), Maica Domnului, cea care cu adevărat a născut cu trupul Logosul divin, pe Fiul Lui Dumnezeu, în sensul propriu al Cuvântului.
În ceea ce privește locul pe care Născătoarea de Dumnezeu îl ocupă în liturghia și în evlavia Bisericii, cuvântul care caracterizează acest loc este atotprezența. Astfel, din cele douăsprezece sărbători, numite praznice împărătești, cinci sunt închinate Maicii Domnului:
Nașterea Maicii Domnului – 8 Septembrie;
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 Noiembrie;
Întâmpinarea Domnului (Hypapante), sărbătoare închinată Maicii Domnului și sărbătoare a Domnului – 2 Februarie;
Bunavestire – 25 Martie;
Adormirea Maicii Domnului – 15 August.
Există multe sărbători mai puțin festive dedicate Maicii Domnului alături de praznicele împărătești. Unele nu sunt cu dată fixă, cum este sărbătoarea Acatistul Maicii Domnului (a cincea săptămână din Postul Mare) sau cea a Izvorului Tămăduirii (vinerea din Săptămâna Luminată). Altele, cele mai multe, sunt sărbători cu dată fixă. Cele mai cunoscute sunt sărbătorile închinate icoanelor venerate, sărbători de mijlocire, precum Aducerea Veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne (2 iulie), Punerea în raclă a Brâului Maicii Domnului (31 august) ori sărbătoarea slavă Pokrov (Acoperământul Maicii Domnului).
Acestea sunt în cea mai mare parte sărbători ale evlaviei, instituite pentru a cinsti aparițiile Născătoarei de Dumnezeu sau intervențiile ei miraculoase în viața poporului creștin. Unele sunt strict locale, altele sunt mai mult sau mai puțin însușite de întreaga Biserică. Astfel, sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului a fost introdusă în calendarul Bisericii grecești și este sărbătorită în 28 octombrie. Numărul acestor sărbători este practic nelimitat. Totdeauna pot apărea altele, ele fiind expresia profundei convingeri a Bisericii potrivit căreia Maica Mântuitorului este asociată, prin Fiul ei, vieții poporului creștin, căci ea nu încetează să se roage pentru el și Să-l ajute, prin intervențiile ei miraculoase.
Dar Maica Domnului este prezentă la liturghie și printr-o bogată imnografie care depășește mult cadrul sărbătorilor ce îi sunt dedicate. Această imnografie este în multe cazuri opera celor mai mari melozi. Piese imnografice mariale se găsesc în Tipiconul bizantin folosit de Biserica Ortodoxă, în aproape toate slujbele: Cântările Maicii Domnului și ale Sfintei Cruci cu care se sfârșesc suitele lungi ale stihurilor și troparele, marimurile de la utrenie, irmosul Maicii Domnului din Cartea a 9-a a canonului, axionul de la sfârşitul ritualului Sfintei Jertfe „Cuvine-se cu adevărat”, cântarea care sfârșește aproape toate slujbele.
Maica Domnului este atotprezentă și în evlavia credinciosului. Rugăciunile adresate Născătoarei de Dumnezeu se regăsesc printre cele pe care creștinii le rostesc zilnic. Icoanele cele mai venerate în popor și în familie sunt cele ale Maicii Domnului. Această atotprezență a Născătoarei de Dumnezeu, precum și preamărirea ei în Biserică, depășind-o mult pe cea pe care Biserica o acorda sfinților și îngerilor, este considerată în mariologia ortodoxă un fapt dogmatic.
Izvor al tuturor sărbătorilor, Fecioara Maria, Mama noastră a tuturor, naște Sărbătoarea cea mare pentru că, aleasă fiind ca revărsatul zorilor, a adunat noapte și toată întunecimea păcatului și a adus în lume ziua cea purtătoare de viață.
Dezvoltarea doctrinelor mariale a presupus împreunarea armonioasă a izvoarelor scripturistice, patristice, liturgice, iconografice, a dogmelor și a evlaviei populare. Datele cele mai importante din biografia Fecioarei ne sunt oferite în special de Evanghelia apocrifă, Protoevanghelia după Iacob. Deși este apocrifă, nefiind recunoscută oficial ca făcând parte din canonul Noului Testament, această Evanghelie a influențat în mod hotărâtor dezvoltarea doctrinei mariale. Și informațiile pe care ni le oferă cărțile apocrife sunt adevărate și lipsite de greșeală, fiind deja primite și întărite de Sfinții Părinți. Căci așa grăiește Sfântul Grigorie de Nyssa: „După cum am citit într-o carte apocrifă că era cineva care se distingea în purtarea sa potrivit Legii și că părintele Prea Sfintei Fecioarei Maria era renumit pentru milostenia sa”.
Pr. Virgil VOINEA