De obicei, eu nu mă prea uit la ce se întâmplă prin alte ţări. Nu mă interesează. E drept că nici bogăţia nesfârşită de prostie din România nu-mi lasă timp. Acum, însă, parcă mai sătul ca niciodată de tot şi de toate cele care se petrec la noi în ultima vreme, am zis că n-are ce să-mi strice dacă mai arunc o privire şi prin jur, şi cred că oricum n-aş fi scăpat de ea, fiindcă ştirea a deschis jurnalele tuturor televiziunilor, adică vreo două, la care mă uit eu.
Aşa că, vrând, nevrând, am aflat de situaţia din Belarus. La început, adică în primele momente, n-am prea băgat-o în seamă, pentru că interesul meu pentru ruşi ia sfârşit acolo unde li se termină literatura şi începe orice altceva. Cu toate astea, poate de plictiseală, am privit în continuare la televizor, şi acelaşi sentiment pe care nu ştiu să-l numesc exact, dar care mi-a dat fiori reci şi pe care l-am mai trăit în 10 augustul de acum doi ani, a pus din nou stăpânire pe mine, ca o frică de ceva anume dobândită în copilărie şi care, adormită de ani, se trezeşte la viaţă când vezi lucrul acela. Nu mi-e totuna s-o spun, dar eu, de exemplu, am în sânge teama de păsări, indiferent că sunt găini, gâşte, raţe sau curci, fiindcă, atunci când aveam vreo doi ani, cică mi-ar fi sărit un cocoş în cap şi atâta mi-a dat cu ciocul în frunte, până m-a podidit sângele. Eu nu-mi aduc aminte, dar probabil că aşa trebuie să se fi întâmplat din moment ce mi-a spus mama, şi mai ales că şi azi îmi vine s-o iau la sănătoasa când văd vreo orătanie prin apropiere.
Aşa şi cu Belarusul. De data asta, însă, nu frica m-a năpădit, cât mai degrabă revolta pe care, recunosc, nu credeam că am s-o mai simt vreodată. În doi ani, de la acel 10 august de la care nu-mi pot lua gândul, resemnarea a devorat-o bucăţică cu bucăţică, până n-a mai rămas aproape nimic din ea. La fel s-a întâmplat şi cu naivitatea de acum doi ani, când credeam din tot sufletul că de data asta binele o să învingă şi vinovaţilor de măcelul din seara aceea întunecată de vară au să li se smulgă epoleţii în piaţa publică şi pe toate canalele de televiziune, iar ei, toţi, au să-nfunde puşcăriile, de la spilcuiţii în cămăşi albe până la ultima brută de jandarm care izbea bezmetic cu pulanul un cap care, spre deosebire de al lui, avea creier. Iar după naivitatea pe care, în numai doi ani, am ajuns s-o pierd, deşi mi-au trebuit zeci de ani s-o câştig şi mai ales s-o păstrez, chiar îmi pare rău. Fără ea mă simt de o sută de ori mai bătrân şi mai sărac decât sunt în realitate.
De toate astea mi-au adus aminte încăierările din Belarus, fiindcă nu pot să le spun altfel. Faţă de ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti, ce-a fost la Minsk a părut o hârjoneală, o ceartă între îndrăgostiţi în care s-au mai împărţit nişte bastoane pe cocoaşă şi câte-un jet de spray în nas. Poate de aia, sau poate fiindcă sunt de un milion de ori mai curajoşi decât noi, ceea ce nu-i greu deloc, bieloruşii au ieşit în stradă şi a doua, şi a treia, şi a patra zi. Dar nicio secundă n-am văzut să ia pulane-n cap, bocanci în gură şi conducte de gaz în faţă. Niciuna.
Noi le-am luat pe toate şi, aşa cum ne e felul, am tăcut. Iar pe urmă, mai rău decât atât, am uitat. E blestemul sau binecuvântarea noastră uitarea asta, nu ştiu. Unii zic aşa, unii zic aşa. Eu îmi amintesc ca prin ceaţă de un dosar al Revoluţiei, de unul al Mineriadelor, de altul de la Colectiv şi de ultimul de la 10 august. Şi de naivitatea pe care mi-am pierdut-o îmi amintesc vag, cu toate că n-au trecut decât doi ani de-atunci.
Ţin minte însă perfect frica. Şi cred că un cocoş ne cântă-n sânge, în fiecare zi. Dar nu Deşteptarea, ci Stingerea.
Adrian CRÂNGANU