Alegerile mici, astea locale, au trecut. Doar ce-am aflat rezultatele şi, tocmai de aceea, azi am să scriu un editorial puţin mai altfel decât cele de până acum. Şi mi-am propus ca, indiferent de cine o să le câştige, dar mai ales de cine o să le piardă, să nu schimb o literă din ceea ce aveam de gând să scriu de la bun început. Şi exact asta am să şi fac.
Aşadar, alegerile mici au trecut. Iar acum, că s-au terminat, îmi vine să spun că am văzut cea mai mizerabilă campanie din toate cele cărora le-am fost martor până acum, şi au fost destule, dar aşa am zis de fiecare dată, de vreo 30 de ani încoace. Am văzut lupte surde pentru câte-un fotoliu de primar în care eu, unul, aş sta ca pe ghimpi, sau pentru un scaun de consilier în jurul unei mese de pe care, eu, personal, nu-mi doresc absolut nimic. Nici să beau, nici să mănânc. Sunt, poate, prea sătul, ori poate lipsit de ambiţii, nu ştiu nici eu prea bine.
Şi-am mai văzut în spatele scenei la care privesc spectatorii cu ştampila în mână, acolo, în culise cum ar veni, înţelegeri şi trădări, strângeri de mână şi pumnale înfipte în spate, am văzut minciună şi ipocrizie cât cuprinde, şi-am mai văzut şi cutiile şi borcanele de farduri sub care-şi ascund actorii disperarea sau frica înainte de-a se înfăţişa, în lumina reflectoarelor, publicului acela care se va duce glonţ la urne.
Poate că dacă n-aş fi ştiut rezultatele aş fi scris altfel. Nu ştiu nici eu cum, dar aflarea lor mă obligă cumva să spun măcar câteva cuvinte despre ele. Şi aş începe cu Bucureştiul, care în mod normal ar fi fost ultima mea grijă, dar… Dar există un dar. De cinci ani, în fiecare iarnă, simt că mi se rupe sufletul când fiul meu îmi spune la telefon cum dârdâie în casă patru zile din şapte în Sectorul 6, şi cum, ca să n-o ia razna fiindcă n-are strop de căldură, se îmbracă cu cinci cojoace, îşi trage zece perechi de ciorapi şi stă toată ziua sub duna de care i-am făcut rost de la o mătuşă de la ţară. Deci cam ăsta ştiam şi eu că a fost Bucureştiul în ultimii patru ani. Şi cică de acolo se cam dă ora exactă pentru alegerile mari, din decembrie. Nu ştiu, şi, drept să spun, la ora asta nici nu mă prea interesează.
De altceva îmi pasă, de un lucru care îmi dă mult de gândit. Duminică, am fost prin mai multe secţii de votare, cu aparatul de fotografiat la gât şi cu reportofonul în buzunar. Şi dacă puţin mai înainte am vorbit despre actorii care-şi intră în rol o dată la patru ani, acum aş spune câteva cuvinte şi despre spectatorii care-i aplaudă ori îi fluieră când în spatele lor cade cortina aia mică a cabinei de vot.
Să-mi fie cu iertare, dar prin câte secţii de votare am umblat în orele alea, vreo trei cred că au fost, n-am văzut decât cohorte de bătrâni încolonaţi disciplinat şi mergând încrâncenaţi, de parcă le murise cineva, la o pomană. La una la care să mai ciugulească câteva procente la nişte pensii promise, pe care, în realitate, nici Dumnezeu nu le poate plăti. Cât despre cei şapte sau opt tineri pe care i-am întâlnit, trei cred că se rătăciseră, iar patru sau cinci erau bugetari grăsani, veniţi să mai mănânce o porţie de cantina socială a parlamentului. Restul scaunelor erau goale.
Acum, la sfârşit, încerc să cuprind cu privirea tot teatrul, actori şi spectatori, deopotrivă. Şi, la ce-am văzut în ultima lună de campanie şi duminică la vot, îmi închipui că la alegerile mari, din 6 decembrie, dacă cineva ne-ar pune în mână câte-o sabie, într-un sfert de oră am fi cu toţii în Evul Mediu. Dar nu într-o piesă, ci în realitate. Fiindcă acolo ne e locul. Am dovedit-o la alegerile mici.
Adrian CRÂNGANU