Cam o dată la doi ani, doi ani şi ceva, scriu puţin altfel. Încerc să las la o parte nemulţumirile care mă sufocă uneori până într-atât încât pun mâna pe stilou şi mi le vărs pe foaia de hârtie, câteodată cu atâta năduf de parcă aş vrea să mă răzbun pe ea. Atunci când, însă, se întâmplă lucruri frumoase, ca acum, în închipuirea mea mă aşez la birou îmbrăcat de sărbătoare, într-un costum elegant, fiindcă am observat că pe mine hainele mă obligă, cumva, să mă port după cum arată ele. Astfel îmbrăcat n-aş putea, de exemplu, să înjur vreodată, tot aşa cum n-aş îndrăzni să mă duc la o piesă de teatru în pantaloni scurţi.
Ca să n-o mai lungesc, ziarul 7 Zile a ajuns, azi, la numărul 600. Că sunt bucuros şi mândru de asta, e puţin spus. De fapt, pentru mine, fiecare ediţie e o mică sărbătoare, fiindcă, deşi cred că am mai zis asta, dar mă repet, la început aproape nimeni nu mi-a dat vreo şansă de supravieţuire. În afară de doi oameni, şi cu mine trei, toţi ceilalţi care au auzit ce am de gând să fac cred că puteau să pună pariu că n-o să rezist mai mult de o lună, cel mult două, adică maximum vreo opt numere de ziar, cu indulgenţă. Acum, dacă mă uit în urmă, nici eu nu înţeleg prea bine cum am reuşit, dar cred că am avut noroc. Şi şansa de a mă împrieteni cu câţiva oameni care, poate chiar mai mult decât mine, care eram, într-un fel, împins înainte şi de orgoliu, şi-au dorit ca oraşul să aibă un ziar al lui. S-au apucat de scris fără să aibă nici în clin, nici în mânecă cu ziaristica. Pe urmă au crescut ei, dar la început aşa au stat lucrurile. Apoi, cu timpul, s-au dat la o parte, aşa cum un părinte îşi trage mâinile când copilul începe să facă primii paşi pe picioarele lui. Sunt însă sigur că şi-acum mai aruncă, din când în când, pe furiş, câte-o privire, să vadă pe ce drum a apucat-o flăcăul în viaţă.
Aşa am rezistat, şi din încă multe alte motive, pe care însă n-am să le mai înşir aici. Atât aş vrea totuşi să amintesc, că, în ceea ce mă priveşte pe mine, am făcut tot ce mi-a stat în puteri să nu-mi dezamăgesc dascălii care, în urmă cu 30 de ani, mi-au vârât sub nas prima maşină de scris şi m-au învăţat cu care degete să apăs pe tastele ei, cum să-i schimb banda fără să mă murdăresc până la coate, dar mai ales cum să scriu simplu şi direct, pe înţelesul omului de rând, să spun întotdeauna adevărul, indiferent cine-l rosteşte, să fiu cât pot de cinstit şi, cel mai important, să nu mă vând niciodată, pentru nimic în lume.
În rest, am fost încăpăţânat cât cuprinde. Am ţinut morţiş ca ziarul ăsta să iasă tipărit, nu pentru că aş fi eu bătut în cap sau de modă veche, ci pur şi simplu fiindcă cred că hârtia şi piatra se vor dovedi într-un târziu adevăratele păstrătoare ale istoriei atunci când internetul se va sinucide. De-a lungul timpului – o spun abia acum –, au fost colegi care mi-au propus să conduc sau măcar să lucrez cu ei la un ziar online. Cu toată prietenia pe care le-o purtam, căci de mulţi dintre ei mă legau ani buni de hămălit prin redacţii, m-am văzut nevoit să le spun nu, fiindcă ar fi însemnat să neglijez ziarul ăsta, care e de fapt copilul meu, al doilea fiu, cel mic, mai tânăr cu vreo 20 de ani decât primul, pe care-l cheamă Vlad.
Acum, nu-mi rămâne decât să sper că nimeni n-o să-şi dea seama că, de fapt, costumul imaginar cu care m-am îmbrăcat la început nu e altceva decât o pijama largă, neagră, pe pieptul căreia scrie cu alb – numai puţin, să-mi dau jos bluza, fiindcă nu pot să citesc de sus şi invers –, Free Ride World Legend 62 Gasoline. Hopa, ceva nu e în regulă aici! De unde mama dracului o şti Oculta Mondială, aia care vrea să-mi bage cipuri în cap şi nanotehnologie în sânge, în ce an m-am născut eu? Hmmmm…
Adrian CRÂNGANU