În tradiția ortodoxă, libertatea este indisolubil legată de responsabilitate, acestea fiind elemente exponențiale ale propriilor noastre fapte. Unitatea lor devine mai evidentă dacă avem în vedere că esența libertății nu stă neapărat în posibilitatea alegerii binelui sau răului, ci în tendința necontenită spre bine. Prin urmare, înțeleasă astfel, libertatea constituie temeiul principal al responsabilității. Vietățile nu sunt responsabile, pentru că acționează din instinct, omul însă, a cărui faptă izvorăște dinăuntru, din propria lui voință, este răspunzător de tot ceea ce face.
Alături de libertate, un temei pentru responsabilitatea morală a omului îl oferă conștiința sa, care, sub forma reflecției, este martora fidelă a propriilor fapte. Ea poate fi socotită drept bază a responsabilității și prin faptul că, fiind martorul obiectiv al acțiunilor noastre, le valorifică din punct de vedere moral.
Creștinul, cunoscând voia lui Dumnezeu, din dorința fierbinte de apropiere față de El, vrea să o împlinească și, deci, este responsabil dacă nu o face. Născută din mustrarea unei conștiințe care dorește să urmeze cât mai mult lui Dumnezeu, căința nu are numai o dimensiune individuală, ci implică o relație profundă cu Acesta și cu semenii: „Fiecare îl cunoaște în mustrările conștiinței pentru relele săvârșite. Cunoașterea de Dumnezeu este însoțită de responsabilitate, de frică și de cutremur cu deosebire în astfel de împrejurări. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezența lui Dumnezeu, sau pentru prezența lui Dumnezeu care vrea ceva deosebit cu mine, căci planul Lui deosebit cu mine este cel ce le produce. Dumnezeu nu este cunoscut într-o stare de indiferență. El nu vrea să fie cunoscut într-o stare de indiferență, care nu mă ajută la desăvârșire” (Pr. Prof. Dumintru Stăniloaie, Teologia Dogmatică).
Așadar, conștiința responsabilității morale îl scoate pe om din inactivitate, din lâncezeală, din legăturile patimilor, și-l face, astfel, roditor sieși și semenilor, îl determină și îl obligă să-și aducă partea sa de contribuție la ctitoria morală a binelui, a Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Petru Damaschin spune: „Căci trei sunt stările oamenilor: robi, plătiți și fii. Robii nu iubesc binele, dar se rețin de la rău de frica muncilor. Acesta nu este un lucru bun, nici bineplăcut. Cei plătiți iubesc binele și urăsc răul, dar în nădejdea plății. Iar fiii, fiind desăvârșiți, nu se rețin de la rău de frica muncilor, ci-l urăsc cu putere; nici nu fac binele în nădejdea plății, ci-l socotesc ca pe o datorie. Ei iubesc și nepătimirea ca pe o urmare a lui Dumnezeu, și ca pe o pricinuitoare a sălășluirii Lui, prin care se depărtează de tot răul, chiar dacă nu este vreo amenințare. Fiindcă, dacă nu se face cineva nepătimitor, nu-și trimite Sfântul Dumnezeu Duhul Său Cel Preasfânt, ca nu cumva să se afle încă atras din obișnuință spre patimi și să se facă vinovat în fața Duhului Sfânt celui sălășluit în el și mai mare osândă să aibă. Dar când deprinderea virtuții îl face să nu mai aibă prietenie cu vrăjmașii, nici să mai fie atras de obișnuința patimilor, se împărtășește de har, și așa rămâne neosândit, primind darul”.
A fi creștin și a urma întocmai învățătura Mântuitorului Iisus Hristos înseamnă a duce o viață plină de răspundere. Responsabilitatea, în general, reprezintă nu numai o dare de seamă individuală și colectivă a oamenilor, adeziunea lor la o anumită cauză sau ideal, ci și o modalitate activă de raportare a lor la cauza respectivă, prin asumarea unor răspunderi. Cunoscându-L pe Dumnezeu drept Creator, Proniator, Restaurator și Desăvârșitor a toate, existența pământească a creștinului capătă sens, devenind responsabil nu doar pentru viața lui, ci și pentru a semenilor, a naturii înconjurătoare, a întregului univers. În mod concret, responsabilitatea creștină implică și slujire, pentru că slujirea lui Dumnezeu și a semenilor este una din rațiunile esențiale ale acesteia. De asemenea, angajează, astfel, pe credincios la considerarea omului drept chip al lui Dumnezeu, la o adevărată prețuire a valorii lui spirituale.
Sfântul Calist spune: „În relația cu Dumnezeu, omul este singurul care trebuie să asculte. Dumnezeu este Cel Care îl cheamă pe om la împlinirea unei datorii, iar acesta cel din urmă este cel care trebuie să răspundă, simțind în cuvântul lui Dumnezeu o forță neasemuită. Între aceste datorii se numără și recunoștința pe care trebuie să o nutrim față de darurile primite de la Stăpânul a toate. Responsabilitatea față de bunătățile primite implică smerenia, prin recunoașterea măreției Dăruitorului”.
Omul încercat de patimi are puterea lui Hristos pentru a le birui, însă această lucrare necesită o atitudine responsabilă, implicată și înțeleaptă din partea celui care dorește mântuirea. Mântuirea nu se obține însă în izolare, ci împreună cu întreaga zidire a lui Dumnezeu, prin slujirea semenilor, în special, și a lumii întregi, în general, iar omul este responsabil întrucât este subiectul acțiunii sale și autorul liber al ei.
Gândul la judecata viitoare trebuie să ne responsabilizeze în asumarea unui mod de viață care să ne facă moștenitori ai Împărăției celei veșnice.
Pr. Petru PAICA