Un oltean cu gură mică şi suflet mare, dacă aşa ceva chiar poate exista, şi asta o spun eu, a cărui mamă a venit în Banat de la Maglavit, de lângă Calafat, de la trei kilometri de malul Dunării, deci ăsta era Gheorghe Dolot. Vorbesc despre el la trecut, fiindcă nu mai este. A plecat, nu ştiu dacă neapărat într-o lume mai bună, dar undeva s-a dus el.
Puteam să scriu articolul ăsta încă de săptămâna trecută, dar n-am fost în stare, fiindcă ştiam că n-o să-mi găsesc tocmai cele mai potrivite cuvinte la doar două zile după înmormântarea lui, mai ales că n-aveam, cum n-am nici acum de gând să fac hârtia să plângă. În plus, pe urmă am mai socotit că nu se cade nici s-o fac să zâmbească atât de repede. Am zis să las să treacă puţin timp şi apoi văd eu cum le aranjez pe toate să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte. Spun asta pentru că eu ştiu foarte bine ce şi-ar fi dorit Domn’ Gogu de la mine într-o asemenea situaţie. Ar fi stat în faţa biroului meu, s-ar fi fâţâit puţin de pe-un picior pe altul şi mi-ar fi zis că am mână liberă, că nu găsiră pe altul mai destoinic să scrie, lucru cu care eram perfect de acord, mai ales dacă redacţia era goală, pe urmă ar fi făcut stânga-mprejur şi dus ar fi fost, cine ştie pe unde, până aş fi terminat cu articolul. Pe urmă l-ar fi luat să-l citească cu foarte mare atenţie, l-ar fi corectat o ţâră, niciodată mai mult decât o virgulă de care nu era chiar sigur că a pus-o bine sau vreo căciulă pe ă, ar fi zis mda, s-ar fi iscălit tacticos în partea din stânga-sus a foii de hârtie, acolo unde-şi puneau redactorii-şefi semnătura pe manuscris, aşa cum era mersul lucrurilor înainte, şi m-ar fi trimis cu el la paginatori.
Ce fac eu acum e să pictez nu doar un tablou pe care, fără discuţie, Domn’ Gogu îl merită din partea mea, ci cred că e şi o frescă a unei redacţii de demult, de foarte demult, de prin anii ’90, cu bunele şi cu relele ei.
Eram mulţi, eram o grămadă, cred că vreo cinşpe sau şaişpe. În biroul din faţă, aşa cum auzisem că i se spune, eram eu cu el, venea secretariatul cu două doamne, după vreo douăzeci de metri urma alt birou, cu alţi vreo patru redactori, apoi altul, cu încă vreo cinci, biroul care nu mai este, fiindcă toţi au murit, un birou în care era mereu un tămbălău de nedescris, pe care îl făceau Mircea Cavadia, Gheorghe Jiţa-Milcoveanu, Colea Cătană, Gabi Ştefănescu şi Costică Ţigănele, apoi în ultimul, cel mai mic, încă trei, plus laboratorul în care se ascundea oricine era fotoreporter.
Pe toţi trebuia să ne ţină Domn’ Gogu-n frâu, lucru, de cele mai multe ori, absolut imposibil de făcut. Când veneau, uneori, pe trei cărări, cu manuscrisele la citit, chiar şi la 10 dimineaţa, se înfoia la doi dintre ei, îi certa şi le zicea „Moşilor, iar vă-mbătarăţi?”, şi, din trei în trei zile, îi punea să dea declaraţii scrise sub jurământ că, la lucru, nu mai pun strop de băutură-n gură. Odată, când eram singur în birou, ţin minte că am luat liniarul şi am măsurat teancurile de hârtii. Aveau doişpe centimetri fiecare.
Altă dată ne dispăruse colecţia de ziare, legată frumos, pe un an întreg. Am căutat-o toată redacţia ca nebunii, vreo două săptămâni, până şi la veceu, nu era şi nu era. Abia mai târziu mi-a picat mie privirea pe ea. Era pe scaunul lui Domn’ Gogu. Mi-a explicat numai mie, pe balcon, să nu mai audă nimeni, că şi-o aşezase sub fund ca să pară mai înalt şi mai autoritar. Directorul era cât pe ce să facă infarct când m-a văzut cum sar cu picioarele pe ea, s-o îndrept înainte de a i-o duce.
Ăsta era Domn’ Gogu. Dar mai ales a fost omul care, în fiecare zi, timp de ani buni, la ora 10 scotea un sandviş, îl tăia în două cu cuţitul pentru deschis corespondenţa, unul moale şi tot strâmb, şi-mi zicea că ne pusă Milica, soţia lui, de mâncare la amândoi.
Nu mânca mult. Era un oltean cu gură mică şi suflet mare, Domn’ Gogu ăsta.
Adrian CRÂNGANU