„Cel ce grăiește adevăr în inima sa, care n-a viclenit cu limba sa” (Psalmi 14,2-3). Iarăși, și aici, cele spuse se aseamănă unele cu altele; „a grăi adevărul în inima sa” și „a nu vicleni cu limba sa” se aseamănă cu cuvintele „a fi fără prihană” și „a face dreptate”. După cum acolo cuvintele psalmistului ne arată și pe cel desăvârșit în ascuns, dar și pe cel care în viață merge pe calea cea dreaptă, tot așa și aici; pentru că cele ce se grăiesc aici „ies din prinosul inimii” (Matei 12,34), cuvântul curge ca dintr-un izvor, din dispoziția sufletească lăuntrică. Omul a spus mai întâi adevărul în inimă, apoi îl spune cu cuvântul, în chip lipsit de viclenie, prin lucrarea limbii.
Cuvântul „adevăr” înseamnă două lucruri: unul, înțelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viața fericită; altul, conștiința sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care privește sau vizează viața de aici. Adevărul acela care ajută la mântuire este în inima omului desăvârșit; acest adevăr trebuie împărtășit aproapelui în toate împrejurările, fără viclenie; iar dacă omul desăvârșit nu cunoaște adevărul cu privire la cunoștințele despre lucrurile din viață, atunci lucrul acesta nu-i va fi o piedică pentru dobândirea mântuirii. Dacă nu cunoaștem adevărul cu privire la câte stadii are pământul sau marea, câte stele se mișcă și cât de mult întrece în iuțeală o stea pe altă stea, ei bine, nimic din toate acestea nu ne împiedică să dobândim fericirea făgăduită.
Poate că textul acesta al psalmului ne arată că nu se cuvine să-i vorbim oricui despre „adevăr”, adică despre cele tainice, ci numai celui apropiat; cu alte cuvinte, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: „Să nu spunem tainele credinței noastre tuturor, la întâmplare, ci numai celor ce se împărtășesc cu Sfintele Taine”. Iar dacă Domnul nostru este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6), atunci fiecare dintre noi avem întipărit și oarecum pecetluit acest adevăr în inimile noastre. Tot Sfântul Vasile cel Mare, în „Omilia I la Psalmul XIV”, ne spune: „Iar când vorbim despre adevăr să nu viclenim în inimile noastre cuvântul Evangheliei atunci când îl vestim prin predică semenilor noștri”.
Să ne punem întrebarea: cine mai spune astăzi adevărul în orice situație? Adevărul a devenit o problemă de circumstanță. Dacă merită să îl spui, atunci o faci, pentru că este în interesul tău, dar dacă nu este absolut necesar sau ți-ar fi nefavorabil, atunci ajungi fie să minți, fie să te eschivezi. De aceea, Înțeleptul Solomon a spus: „Șase sunt lucrurile pe care le urăște Domnul, ba chiar șapte de care se scârbește cugetul Său: ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care plănuiește gânduri viclene, picioare grabnice care să alerge spre rău, martorul mincinos care spune minciuni și cel care seamănă vrajbă între frați” (Pilde 6,16-19).
Să mărturisim adevărul ca să rămânem întru adevăr. „Să fie cuvântul vostru ce este da, da; și ce este nu, nu” (Matei 5,37). „Să spui, deci, da, când ai de afirmat niște lucruri adevărate; dar despre lucruri care nu sunt adevărate, de te-ar ruga toți oamenii, nu te lăsa nicicând înduplecat să afirmi ceva împotriva adevărului. Dacă un lucru nu s-a întâmplat, să urmeze tăgăduirea; dacă lucrul s-a întâmplat, afirmarea ta să-l confirme. Caută să prezinți adevărul așa cum este el, fără să mai intercalezi ceva în el, folosind cuvinte simple. Cel care nu te crede să aibă pagubă necredința lui. Că este cu totul rușinos și nesocotit să te învinuiești singur că nu meriți să fii crezut și că trebuie să-ți întărești cuvântul cu jurământ” (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I la Psalmul XIV”, în Scrieri I).
Pentru a nu fi nevoiți să mărturisească adevărul, dar, în același timp, să nu se expună descoperirii minciunii, oamenii aleg să prezinte faptele numai parțial, fie trecând sub tăcere anumite amănunte, fie schimbându-le sensul inițial. Însă cel care mărturisește adevărul o face din toată inima sa, fără a trece cu vederea ceea ce îl pune într-o lumină nefavorabilă. Cel mai mult se observă această capacitate a omului de a fi sincer sau de a fi prefăcut în timpul spovedaniei. Și câți nu sunt cei care prezintă toate faptele lor într-o lumină favorabilă, în timp ce pe cele ale aproapelui le disprețuiesc fățiș! Însă ambele prezentări sunt aproape întotdeauna mincinoase și prefăcute. „Cel care minte despre ceilalți uită și adevărul despre sine!”.
Pr. Petru PAICA
