Nu, n-am să scriu despre evacuarea bolnavilor din miez de noapte de la Spitalul Foişor mai mult decât cred că se cuvine. Diversiunea făcută de managerul lui şi de detaşamentul prostituat de protestatari, unii şi-aceiaşi, vreo zece, cinşpe, pe care-i ştiu deja şi care ar ieşi în stradă şi dacă m-aş încălţa eu invers, e atât de cusută cu aţă albă încât nu vreau să irosesc pe subiectul ăsta nici măcar o picătură de cerneală în plus faţă de cât e nevoie. Şi n-am să vorbesc, cel puţin nu azi, nici despre greşelile la foc automat pe care le face Puterea, Coaliţia cum ar veni. Vreau totuşi să spun că nu chiar toată România e oarbă, nesimţită şi proastă, cum cred unii. În niciun caz. Suntem, totuşi, vreo 18 milioane, noi, ăştia rămaşi tăcuţi şi umiliţi, care privim duşi pe gânduri la jandarmii care se hlizesc, cu mâinile-n şolduri, la o mie cinci sute de şmecheri care n-au nicio lege, care-şi bagă picioarele-n ea mască, în ea distanţare şi-n ea oră de intrare în casă, cu binecuvântarea unui Minister de Interne care nici uniforma nu şi-o merită, darmite epoleţii.
Aşadar, în editorialul de-acum două săptămâni am pomenit aşa, în treacăt, şi despre greva de la metrou. În primul rând, am luat foc, cam ca anticovizii când aud de Arafat, în clipa în care am văzut că sindicaliştii au lăsat lucrul fără vreun avertisment ceva, numai fiindcă aşa le-a venit lor pe chelie. Şi imediat în mintea mea au năvălit zeci şi zeci de amintiri urâte, şi toate legate de sindicate, pe care, nu ştiu dacă aţi observat, dar nu ratez nicio ocazie să le numesc ticăloase şi nemernice. În ochii mei, exact asta şi sunt. N-am să mă-ntind acum ca să explic de ce, dar cred că e suficient să spun că, imediat după 1990, am cunoscut un fost lider de sindicat din timpul comunismului, o namilă şi jumătate de om numai bun să tragă vagoane după el, care se lăuda că a ajuns la 45 de ani, a lucrat în fabrică şi a reuşit să nu strângă un şurub până atunci. Tot ce-a făcut în viaţa lui, se mai umfla el în pene, a făcut cu gura. Şi azi tot la fel face.
Şi-am mai luat foc fiindcă ce-am văzut în vinerea aia la metrou semăna ca două picături de apă cu mineriadele din ’90 şi ’91, când bâta, gura mare şi sprijinul politic au îngenuncheat Bucureştiul. Dar pe cât de repede m-am aprins, tot aşa m-am şi stins când am văzut că nimeni, dar absolut nimeni n-a plătit pentru ceva ce, în Codul penal, sunt sigur că poartă mai multe nume. Aşa că am făcut un fâs scurt, care-mi mai stăruie şi-acum în urechi.
În alt doilea rând, scriam, tot în editorialul de care vorbesc, că fiul meu, care stă în Bucureşti, m-a sunat în ziua aia şi-a început să bombăne la telefon cât e el de bătut de Dumnezeu că n-are cu ce să ajungă la serviciu, că nenorociţii de la metrou fac ce-i taie capul şi ce vrea muşchiul lor, şi mă mândream, pe undeva, că în 20 de minute, cât s-a plâns la mine, a reuşit să nu înjure nici măcar o dată. Chiar n-a făcut-o, însă, când a ajuns la birou, s-a apucat să scrie şi a trimis un mesaj la Metrorex, şi pe urmă mie, ca să mă-ntrebe ce părere am. Că are talent, asta cred, după felul cum i-a luat peste picior, cu un umor fin şi fără pic de răutate, pe cei din adevăratele catacombe ale Bucureştiului.
Iar acum câteva zile, mi-a mai telefonat o dată ca să-mi spună că a primit un mail, răspuns la miştoul făcut de el, de la directorul general al Metrorex, Ştefan Paraschiv, nimeni altul decât omul care s-a pus cu ranga pe chioşc, şi care şi-a cerut scuze personal pentru vinerea aceea neagră şi i-a oferit din partea casei o zi în care să se plimbe pe gratis cu metroul.
Şi de-atunci îmi tot pare rău că România nu poate ridica ranga la rangul de ministru. Mamă, ce guvern am mai avea!
Adrian CRÂNGANU