Sunt momente pe care, oricât de mult timp a trecut de când le-am trăit, le văd cu ochii minţii de parcă s-ar fi întâmplat, toate, ieri. În cazul meu nu pot să spun că sunt foarte multe, dar cele care totuşi sunt înseamnă că au lăsat cicatrici, unele frumoase, altele urâte, în sufletul meu, acolo unde doar marile bucurii sau marile temeri ajung să sape.
Nici n-am scris bine toate astea, că una se şi zbate să iasă la lumină. Cred că e prima întâmplare de care sunt conştient, dar nu ştiu câţi ani să fi avut pe atunci. Ţin minte că de Crăciun am primit o puşcă de vânătoare cu dopuri de plută, cu care, chiar în ziua aia, era să-i scot un ochi prietenului meu Dani şi pe care, azi, probabil că aş ţine-o în mână ca pe un pistol, atâta de mică era. A fost prima mea bucurie adevărată, chiar dacă, pentru asta, în iarna aceea părinţii nu mi-au mai cumpărat ghetuţe. Aşa era pe-atunci.
Tot ieri parcă ar fi fost şi ziua în care am început să urăsc din tot sufletul matematica, doar fiindcă, prin clasa a cincea, un oltean care o înlocuia pe profesoara noastră şi pe care nu-l sufeream m-a prins jucând fotbal în curtea şcolii în timpul orei lui şi m-a tras de perciuni. Când s-a oprit, avea între degete un smoc de păr de-al meu cam cât o bidinea. Din ziua aia, pur şi simplu n-am mai vrut să ştiu de matematică.
Revoluţia din ’89 e încă o cicatrice, poate cea mai adâncă dintre toate. Am fost zile şi nopţi în stradă, ţin minte fiecare oră, fiecare minut şi fiecare secundă în care am îngheţat de frică şi în care am fost mândru că nu sunt un laş, chiar dacă de vreo două, trei ori, chiar am crezut că o să mor. Aveam 27 de ani, cea mai frumoasă vârstă ca să devii erou.
Să continui? Da, fiindcă pe asta chiar vreau s-o spun. Ţin minte perfect ziua în care, doi ani mai târziu, s-a născut fiul meu şi cum le-am dus colegilor din uzină rom, votcă şi bere, cam ce se găsea prin magazine pe vremea aceea, şi cum ne-am făcut toţi praf. Îmi amintesc chiar şi fiecare din cele şapte cărări pe care am ajuns acasă, sub privirile îngăduitoare ale vecinilor care zâmbeau şi-şi dădeau coate, părtaşi la fericirea care mă cuprinsese.
Cam la fel a fost şi atunci când am luat concursul pentru postul de ziarist şi le-am spus colegilor din uzină ca, din clipa aia, să nu mi se mai adreseze cu „Băi, Adi”, ci cu „Domnule Crânganu”. Eram atât de tânăr… Şi de naiv, să cred că o să pot schimba lumea în bine, măcar cu o propoziţie.
Pe urmă, anul trecut, a venit groaza de Covid şi toată lumea era speriată de bombe. Întrezăream apocalipsa şi, ca să nu murim de foame în case, ca proştii, am mutat magazinele în şpaisuri şi beciuri. Azi, tocmai, îngroziţii de-atunci şi cei care se frecau cu dezinfectant nu până la coate, ci până la umeri, de-şi luau două rânduri de piele, şi cred că se spălau cu el şi pe dinţi, ăia, deci, sunt cei mai viteji şi mai antivaccinişti. La noi, se strică dozele prin frigidere. În Germania, cumnata mea, care e asistentă medicală, e pe listă, dar n-a apucat să se vaccineze, oricât şi-ar dori.
Şi fiindcă tot am vorbit de amintiri care lasă urme, ţin minte că, vreo şase luni, dacă nu şi mai bine, anul trecut, primul lucru pe care-l făceam dimineaţa era să-mi miros vârfurile degetelor şi, de fiecare dată când simţeam iz de nicotină, mă bucuram. Mă linişteam însă cu adevărat abia după ce, imediat, muşcam din ceva, din orice, din frigider, şi-mi dădeam seama că are gust de salam, de brânză sau de chiftea.
Cu gândul la conspiraţioniştii din jurul meu, ridic mâneca tricoului şi mă scarpin pe umăr, acolo unde m-am vaccinat, dar nu văd nicio cicatrice. Locul e gol. Simt însă o mâncărime şi în suflet, dar acolo nu ajung cu mâna. Acolo, de fapt, nu pot ajunge cu nimic. Nici măcar cu uitarea.
Adrian CRÂNGANU