Azi la amiază, în timp ce-mi făceam planuri la ce să nu care cumva să mă uit la televizor în seara lungă care mi se aşternea înainte, cred că am făcut o mare descoperire. Abia acum, după atâţia şi atâţia ani în care am tot scris şi în care, îmi dau seama, m-am amăgit că ştiu aproape totul despre ea, abia acum cred că am găsit, în sfârşit, definiţia cea mai apropiată de adevăr a presei. E un obiect aşa, un pic mai mare, ca o dudă, şi are două găuri. Una se comportă ca un instrument de suflat, şi aici aş băga de-a valma trompeta, trombonul, goarna, cornul şi chiar bombardonul, cuvânt care-mi place la nebunie, dar şi clarinetul, taragotul, oboiul, saxofonul sau buciumul şi cavalul, la care cântă mai tare sau mai încet, mai obosit sau mai vioi, mai răguşit sau mai subţire şi mai cu talent sau fără, nişte muzicanţi care au înţeles că se câştigă mai bine din dedicaţii decât din melodii.
Pe cea de a doua gaură se trage. Cu praştia, cu arcul, cu pistolul, cu puşca sau cu mitraliera, dar cel mai adesea cu tunul. Ostaşii sunt exact aceiaşi suflători care doar schimbă instrumentul cu arma, iar pentru fiecare ţintă lovită primesc simbrie de la comandantul de pluton care nu e nimeni altul decât dirijorul care şi-a lăsat puţin bagheta să mai respire.
Cam la concluzia asta am ajuns pe când îmi gândeam programul de seară. Iar ca să-mi pot duce planurile la bun sfârşit, a trebuit să-mi pun toată imaginaţia la contribuţie, fiindcă, de la o zi la alta, sunt tot mai puţine emisiunile care mă conving să mă uit la ele mai mult de două minute, şi asta numai din cauza găurilor. Nu am devenit eu aşa, din senin, mai pretenţios sau mai speriat. Cred mai degrabă că suflătorii cântă tot mai tare şi mai fals, iar artileriştii ţintesc tot mai des şi mai precis. Despre asta e vorba.
Acum însă aş vrea să vorbesc doar despre gaura cu numărul doi. Nu că cealaltă n-ar fi importantă, dimpotrivă, însă m-am lungit prea mult cu introducerea şi nu-mi mai rămâne destul loc pentru ceea ce vreau, de fapt, să spun. Aşadar, aproape că nu mă mai uit la televizor, cel puţin nu seara. Pe orice canal dau, nu aud decât canonada artileriei care nu mai conteneşte să-l împroaşte cu obuze pe singurul politician care s-a oferit voluntar în cea mai sinucigaşă misiune din războiul pe care-l purtăm în ultima vreme între noi. Nu-i ţin partea, nu mi-a fost niciodată foarte simpatic, dar sunt gesturi care, uneori, te fac să uiţi şi să ierţi.
O spun fiindcă, din păcate, ştiu ce înseamnă să-ţi asumi responsabilitatea atunci când toţi fug ca din puşcă de ea. Am trăit asta pe pielea mea, şi nu o dată, ci de două ori. Mai întâi mi s-a întâmplat în urmă cu vreo 25 de ani, când, după ce secretarul general de redacţie al ziarului la care lucram a murit pe neaşteptate, cei 15 gazetari dădeau din colţ în colţ şi niciunul nu se-ncumeta să facă ediţia de a doua zi. Cum eu fusesem mai apropiat de el şi, văzând că mă interesează munca lui, îmi explicase cam cu ce se mănâncă secretariatul de redacţie, toţi colegii au arătat cu degetul spre mine, mult mai tânăr şi mai nepriceput decât ei. Le-am spus că nu mă simt în stare. Ei m-au contrazis. Când am văzut că n-o scoatem la capăt, m-am dus la veceu, am vomitat, am plâns niţel de ciudă şi de neputinţă, în timp ce, am aflat mai târziu, ei îşi dă dădeau coate şi râdeau, şi am făcut ziarul. Atunci am îmbătrânit cu zece ani.
Cu alţi douăzeci am îmbătrânit în ziua în care, mult mai târziu, am fost trădaţi de jumătate din redacţie care s-a bulucit să facă un alt ziar, pe salarii mult mai mari, şi, în biroul aproape gol, toţi ochii rămaşi, adică vreo şase, s-au îndreptat spre mine. Am înghiţit în sec de câteva ori, mi-am ascuns mâinile sub birou, să nu se vadă că tremur, şi ani buni, din ziua aia, am tot făcut ziarul, cu rămăşiţe de redacţie.
Însă era unul fără nicio gaură.
Adrian CRÂNGANU