Încep să dau semne că-mbătrânesc. De pildă, îmi amintesc mult mai uşor şi mai limpede ce-am păţit prin clasa a doua sau a treia, decât ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută, şi asta în cel mai fericit caz. Probabil că un psiholog ar putea să-mi explice cum stau lucrurile la vârsta mea, dar prefer să mă tratez, totuşi, singur, dacă chiar e vorba de vreo boală al cărei nume nici măcar nu vreau să-l aud. La urma-urmei poate că nici nu e ceva grav şi e vorba doar de o oboseală uriaşă care mi-a cuprins umerii pe care, altădată, puteam căra munţi de prostie şi nesimţire, şi că până la urmă toate au să treacă şi eu am să-mi amintesc, fără să mă forţez, cu cine am băut luni cafeaua în Centru.
Până atunci, însă, ţin minte perfect că, atunci când eram copil, în blocul meu locuiau exact opt băieţi faini şi de toată isprava, şi şase fete proaste. De fapt toate erau la fel, dar ale noastre parcă băteau orice record. Erau tot timpul smiorcăite şi sclifosite, iar pe noi ne făceau nesimţiţi şi bădărani. Dar în primul rând râdeau de noi şi strâmbau din nas şi ne întorceau, ţâfnoase, spatele, când noi scoteam limba la babele care ne arestau mingea când vreunul din noi nimerea banca pe care cloţăiau cât era ziulica de lungă, după care ne pârau la părinţi. Când ajungeam în casă, şapte dintre noi încasam, dacă nu o bătaie soră cu moartea, măcar câteva scatoalce, cel mai adesea de la mame, fiindcă astea nu erau chestiuni la care să intervină taţii, doar al optulea, care habar n-avea de fotbal şi, deci, nici n-avea de ce să se scălămbăie la babe, primea ba o ciocolăţică, ba un măr, ba o felie mare de pâine unsă din belşug cu salată de vinete. A doua zi, când ne povestea, nouă ne lăsa gura apă, dar, oricât de îngeri am fi fost câteva zile, nu vedeam nimic din toate bunătăţile alea, ba, uneori, mai luam şi câte una peste ceafă, când aveam pretenţii din astea exagerate.
Pe toate astea le văd aievea în faţa ochilor, de parcă s-ar fi întâmplat doar cu câteva ore în urmă. Mai greu îmi e să-mi aduc aminte ziua în care m-am enervat când am văzut la televizor că fiii risipitori ai României care se întorc la centrele de vaccinare primesc câte un bon de 100 de lei. Cred că nedreptatea asta m-a şi făcut să-mi aduc aminte de anii copilăriei şi de Robi cel paralel cu fotbalul şi, mai ales, de noi, cei şapte îngeri, care, oricât de cuminţi am fi fost o săptămână, trebuia să fim mulţumiţi că nu încasam şi vreo chelfăneală.
Şi nu pot să înţeleg nicidecum de ce să fii răsplătit când faci un lucru absolut normal, şi încă unul pentru care cei de dinaintea ta, fraieri, n-au primit nici măcar un mulţumesc. Am încercat să descifrez logica celor care mă conduc. Dacă, însă, până acum o lună, mă puteam lăuda că ştiu să citesc gândirea politicienilor, fiindcă, ani buni, doar cu asta m-am ocupat şi obiceiurile vechi mor greu, acum recunosc că nu mă mai simt în stare nici s-o mai buchisesc măcar. Cu toate astea, însă, îmi dau seama că bonul acela de 100 de lei, din care aş fi putut să-mi cumpăr ciocolăţica ori mărul la care visam în copilărie, e pistol cu apă pe lângă dansul parlamentarilor pe scena politică, la fel de graţios ca un balet al elefanţilor, sau faţă de măsurile de doi bani pe care le iau când îi e ţării mai greu, ori de calculele meschine pe care şi le fac pentru un procent sau două în plus la alegerile din primăvara viitoare. Eu nu le văd, dar poate că am o problemă la ochi.
Şi ca să închei rotund, cred că ar trebui să spun că noi, cei opt băieţi faini de atunci, am devenit medici, ingineri, directori, lăcătuşi, sau eu, uite, ziarist. Dintre toţi, doar Robi a ajuns politician…
Şi apropo, cu Mişu. Cu Mişu am băut, luni, cafeaua în Centru.
Adrian CRÂNGANU