Am mai văzut prin filme ori am mai citit prin cărţi despre câte unii care se întreabă dacă poţi iubi fără să fii iubit. Mai întotdeauna, toţi se laudă că ei pot să facă lucrul ăsta, dar eu am altă părere când vine vorba despre asta. Se poate însă foarte bine ca eu să nu fiu în stare de atâta nobleţe sau prostie, nici nu ştiu cum să-i zic, şi ceilalţi să aibă dreptate. Dar acum trebuie să mă gândesc mult mai bine, pentru că şi dilema mea e mai profundă, dacă ţin cont despre cine e vorba. Fiindcă cred că nu e deloc simplu să trăieşti cu convingerea că ţara ta nu te mai iubeşte. Ba, mai mult, să fii şi sigur că de aici până la ură nu mai e decât un pas. Pare un geamăt de revoltă şi cred că, la urma-urmei, asta şi e.
Mă simt, tot mai des, călător pe o corabie eşuată, un naufragiat pe propriul ţărm, odată cald şi senin, acum pustiu şi neprimitor. Acolo unde înainte era totul, iar acum nu mai e nimic. Coliba mi-a fost luată de vânt, iar speranţele, de valuri. Oricum, nu mai contează. Nici dacă ţara o să-şi ceară vreodată iertare pentru că mi-a furat plaja şi tot ce-mi construisem pe ea nu cred că mă mai interesează. Ştiu că n-am să apuc vremurile alea, fiindcă România de astăzi sunt sigur că n-o s-o facă.
Nu-mi pasă nici măcar de cine s-a îndrăgostit mai nou, şi nici dacă relaţia lor e serioasă sau pentru ea totul nu e decât o simplă aventură. Şi nici nu vreau să-i reproşez ceva, nu-mi plac despărţirile urâte, chiar dacă eu mă simt cel înşelat. Aş vrea s-o întreb, totuşi, câteva lucruri. Aici, pe hârtie, aşa cum, în gând, aş sta de vorbă cu o iubită care m-a părăsit.
Aş vrea, de exemplu, să ştiu de ce a făcut în aşa fel încât, după 32, după treizeci şi doi de ani, Dosarul Revoluţiei să se reia de la zero. I-aş aduce aminte că-n ’89 ne-am întâlnit, eu şi ea, amândoi tineri şi îmbrăcaţi în tricolorul cu gaură, pe toate străzile şi-n faţa ţevilor de puşcă, ne-am strâns în braţe şi ne-am sărutat în văzut lumii. A fost logodna noastră, şi ea acum îmi spune că nu ne-am văzut, nici măcar în trecere. Ce să mai cred, atunci?
Sau altceva. Văd şi acum, aievea, Mineriadele, mă uitam la televizor cu sufletul la gură şi muream de frică să nu fie siluită de hoardele de mineri sau ce-or fi fost, de brutele alea cărora nu le păsa nici de tinereţea, nici de frumuseţea ei, nici de inelul pe care i-l pusesem pe deget. Acum, frivolă, îmi zice că i-a plăcut, că s-a simţit cu adevărat dorită, şi chiar zâmbeşte la amintirea acelor vremuri.
Ce i-am făcut eu ca să mă mintă în legătură cu 10 August? Atunci, în gând, i-am şters obrajii de lacrimile făcute de jandarmi, atât de multe încât credeam că-i plouă pe faţă, am strâns-o la piept şi, în sufletul meu, am încasat eu pulane în cap şi pe spinare, pe urmă am condus-o până în faţa blocului ei şi-a rămas că o să facem dreptate, c-o să mergem până-n pânzele albe pentru ea. Ne-am sărutat, eu am luat-o pe jos, iar România s-a uitat lung după mine. Din seara aia nu ne-am mai întâlnit. Am căutat-o de câteva ori la telefon, dar nu mi-a răspuns.
Între timp, am auzit că face tot ce, împreună, uram mai tare pe vremuri. Nu-i mai pasă de nimic. Nici de pensiile speciale, de care, când auzea, ţin minte că bătea cu pumnul micuţ în masă şi se-ncrunta, iar eu zâmbeam când îi vedeam mutrişoara, şi la fel făcea şi când auzea cum sunt protejaţi de justiţie toţi ticăloşii care furau de la zece milioane de euro în sus. Şi-n plus am mai aflat că se vede cu foşti iubiţi pe care eu ştiam de la ea că-i urăşte de moarte.
Pe toate astea i le spun în gând, întins, cu mâinile sub cap, pe ţărmul meu pustiu şi neprimitor, pe care am naufragiat nu ştiu nici când, nu ştiu nici cum…
Adrian CRÂNGANU