Alături de Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim Mărturisitorul reprezintă un punct de reper important în teologia Bisericii primului mileniu creştin. Sinteza mistică şi filosofică exprimată în operele sale, dar şi viaţa sa de monah smerit, care pentru adevărul credinţei a suferit martiriul, ne spun că avem în faţă una dintre figurile emblematice ale teologiei răsăritene. Fără să mai poată vorbi şi lipsit de mâna dreaptă, dar cu sufletul nemutilat de compromis, exilat la marginile imperiului, dar nicicând departe de Hristos, Sfântul Maxim rămâne, peste veacuri, etalonul Ortodoxiei trăite la superlativ.

Secretar al împăratului Heraclie şi mai apoi monah

Maxim, născut la anul 580, în capitala Imperiului Bizantin, din părinţi nobili, a avut parte în copilăria sa de o educaţie aleasă. Ajuns secretar al împăratului Heraclie în 610, părăseşte totuşi după câţiva ani această funcţie şi se călugăreşte în Mănăstirea Chrysopolis. Călătoreşte mult, atât încât la începutul anului 632 soseşte în Africa, unde se împrieteneşte cu Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, şi amândoi pornesc lupta împotriva ereziei monotelite, apărute nu demult.

Disputa pe tema celor două voinţe şi lucrări existente în Hristos a făcut să izbucnească conflictul de autoritate între Imperiul Bizantin şi Biserica constantinopolitană, pe de o parte, şi partida monahală, condusă de Sofronie, pe de altă parte, iar după moartea lui, de Maxim, şi susţinută de episcopul Romei, Sfântul Martin. Pentru că patriarhul bizantin, Pyrhhus, îmbrăţişase erezia monotelită, acceptată imprudent şi de către omologul său din Apus, Papa Honoriu, care fusese de acord cu două documente emise de Bizanţ, anume Ekthesis-ul şi Typos-ul, ambele oficializând credinţa că în Hristos ar exista o singură voinţă şi o singură lucrare, venerabilul monah Maxim avertizează pe episcopii Romei, Teodor şi Martin, asupra neortodoxiei acestei formule dogmatice. Condamnarea solemnă a acestei învăţături greşite s-a făcut în cadrul Sinodului de la Lateran, din 649, ale cărui acte au fost redactate de Maxim în persoană.

Ortodoxia, socotită ca lipsă de supunere faţă de bazileu

Este interesant cum doar câteva persoane din Răsărit, Maxim, Sofronie şi ucenicii lor, reuşesc să creeze o mişcare de amploare atât de mare, încât gestul lor va fi socotit de către conducerea imperială drept o lipsă de loialitate impardonabilă. Acuzaţi în urma unor procese politice convocate în trei rânduri, 653, 655, 662, de înaltă trădare faţă de împărat şi de nesupunere faţă de edictul său, Maxim, un călugăr simplu, dar cu o cultură teologică şi filosofică de înaltă ţinută, împreună cu Papa Martin, sunt acuzaţi că ar fi predat arabilor tot Răsăritul, pactizând cu rebelii din Siria sau Africa. În documentele unde se află audierea făcută Sfântului Maxim în palatul imperial de către arhonţii senatului bizantin găsim răspunsurile magistrale pe care călugărul mic de statură şi neputincios cu trupul le dă cu tărie delatorilor lui.

Împăratul nu are nicio autoritate în formularea dogmelor

Acuzat că a făcut schismă în Biserică şi este împotriva împăcării celor două tabere care susţineau o voinţă sau două în Hristos, Maxim răspunde că nu el, ci cel care suprimă dogmele Sfinţilor (adică împăratul) poate fi numit schismatic. Explicând că „niciun împărat n-a reuşit să-i convingă de Dumnezeu pe purtătorii părinţi să se împace prin expresii intermediare, de compromis, cu ereticii de pe vremea lor”, spunând deschis că „episcopilor le revine cercetarea şi definirea dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale”, monahul Maxim respinge ideea că şi împăratul ar deţine vreo autoritate în pronunţarea doctrinei creştine. Împăratul creştin de la Constantinopol nu este şi preot (persoană consacrată), prin urmare nu are niciun drept în stabilirea învăţăturii de credinţă. Replica lui Maxim la acuzaţia că el creează separaţii în Biserică, forţând pe creştini să iasă din comuniunea cu patriarhul de Constantinopol, este una fără cuvinte: „Nimic nu este mai silnic decât o conştiinţă care te acuză, şi nimic mai îndrăzneţ, decât o conştiinţă care te apără”.

„Să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi”

Duşi în arest şi condamnaţi de împărat la un exil aspru şi inuman, Maxim, împreună cu ucenicul său, Anastasie monahul, pleacă despărţiţi unul de altul în ţinuturile cele mai îndepărtate ale imperiului, Byzia şi Perberis, din Tracia. Aici, exilatul intransigent este vizitat de o delegaţie condusă de episcopul Teodosie al Cezareei Bitiniei. Dialogul teologic pe care îl au cei doi scoate în evidenţă că „economia tăcerii” impusă de Typos-ul împăratului desfiinţează dogmele Bisericii. La Byzia, timp de mai multe zile, episcopul Teodosie, împreună cu doi patricii, Epifanie şi Troilos, reprezentanţii împăratului, caută din nou să-l înduplece pe Maxim a intra în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Cuvintele lor sunt mărturia prestigiului spiritual şi dogmatic de care se bucura Sfântul şi a influenţei importante pe care atitudinea sa o avea asupra creştinilor. „Pentru că întreg Apusul şi toţi cei deturnaţi din Răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta, neavând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de Bronz şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică (Sfânta Sofia) şi vom sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (…) şi te vom proclama Părinte al nostru. Căci ştim sigur că, dacă tu intri în comuniune cu scaunul patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi”.

„Nu pot să trădez, printr-un jurământ, credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc…”

Răspunsul monahului exilat este unul cutremurător: „Ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele pentru faptul de a fi trădat printr-un jurământ, pentru slava oamenilor, credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc?”.

În urma acestor vorbe, furioşi, patricii, împreună cu slujitorii lor, l-au imobilizat, smulgându-i barba şi părul, lovindu-l cu pumnii şi palmele, acoperindu-l din creştet până în vârful unghiilor cu scuipări. Epifanie, cel mai înverşunat dintre cei veniţi la Byzia, i-a vorbit cu mânie: „Bătrâne preaticălos şi lacom, ne socoteşti pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În realitate, suntem mult mai creştini şi mai ortodocşi decât tine”. Atunci, Maxim a glăsuit: „Dacă aceasta este credinţa voastră şi credeţi precum cred firile îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui scop este suprimarea acestor lucruri?”.

Fără a putea să-l convingă la renunţarea învăţăturii sale, delegaţii constantinopolitani au plecat ruşinaţi spre capitală.

Martiriul Cuviosului Maxim

La câţiva ani după această întrevedere, Maxim a fost adus în Bizanţ împreună cu tovarăşii săi şi în vara lui 662 li s-a făcut un nou proces, în care au fost anatematizaţi şi afurisiţi împreună cu Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Papa Martin şi Anastasie Apocrisiarhul de la Roma. Sentinţa definitivă suna astfel: „Preaslăvitul eparh vă va lua în pretoriul său şi vă va bate peste spate cu vine de bou, după care va tăia din rădăcină organul neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului vostru. După aceasta, lipsiţi de aceste spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, veţi fi plimbaţi prin oraş, iar apoi veţi fi predaţi exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care v-a mai rămas”. Aplicându-se întocmai această pedeapsă, după ce au fost expuşi în văzul tuturor, cei trei au fost surghiuniţi în Lazica.

„Memorialul” lui Teodor Spudeul, scris de acesta la sfârşitul anului 668, reface cronica martiriului mărturisitorilor Ortodoxiei: „Lui Maxim, înţelepţitul de Dumnezeu, luptător şi nou mărturisitor al adevărului, însoţit de ucenicul său, Anastasie monahul, şi domnul avvă Anastasie, preotul şi apocrisiarhul oraşului cu nume mare al Romei celei vechi, li s-au tăiat cinstitele limbi şi mâini, împreună cu bătăi şi torturi foarte amarnice, cu curgere de sânge şi cu paradă în tot oraşul, ceea ce n-a suferit vreodată nici cineva care era cu adevărat făcător de lucruri ruşinoase”.

Bătrân şi neputincios, mutilat şi părăsit, Sfântul Maxim părăseşte această viaţă în vara anului 662, în vecinătatea localităţii Tsageri, situată actualmente în Georgia. Astăzi, pe locul unde a fost martirizat, se află o mănăstire închinată celui ce a pătimit cu aproape 1.400 de ani în urmă.

Augustin PĂUNOIU

Pagină coordonată de Pr. Alin-Vasile CÂMPEAN, Episcopia Caransebeşului