Mai e puţin, chiar foarte puţin, şi o să-mi schimb iarăşi calendarul de pe birou. Şi pe cel de pe perete o să trebuiască să-l înlocuiesc, şi sper să găsesc unul de aceeaşi mărime, ca să nu rămână loc gol şi să se vadă zugrăveala mai deschisă la culoare, acolo unde fumul de ţigară n-a reuşit să ajungă.
Cum a trecut deja un an? Să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Demult ceasul nu-mi mai trezeşte nicio încredere, iar zilele aleargă atât de repede încât cu greu reuşesc să le mai ţin socoteala fără să greşesc. Simt că timpul mă goneşte din urmă, iar eu sunt mereu pe fugă, ca să pot să ţin pasul cu el. Dimineaţa şi seara aproape că-şi dau mâna, iar eu am ajuns să înlocuiesc lumina soarelui cu cea a unui bec economic, dacă vreau să duc la bun sfârşit tot ce mi-am propus să fac într-o zi. Chiar şi acum, de exemplu, între două idei mă joc cu butonul lămpii, atunci când nu-mi lovesc uşor, cu capătul stiloului, dinţii.
Am stabilit, aşadar, că, mie cel puţin, timpul mi-a scăpat de sub control, şi nu de ieri, de azi. Legătura mea cu el s-a rupt, cred, în ziua în care n-am mai încercat să-i încetinesc, în mintea mea, trecerea, şi m-am hotărât să mă las în voia lui, ca o barcă purtată de valuri, iar el m-a tot izbit de maluri şi m-a târât în vârtejuri pe care poate că nu le meritam. La un moment-dat chiar am vrut să-i plătesc cu aceeaşi monedă, până mi-am dat seama că nu reuşesc să găsesc o cale prin care să mă răzbun pe el.
Spuneam că trebuie să-mi schimb calendarele. Mai un pic. O să arunc de pe birou şi de pe perete un an care nu ştiu cum a trecut, dar ţin minte perfect cum a fost şi cum mi-a îmbolnăvit speranţele, atâtea câte mai aveam. Acum, încerc să văd totuşi ceva ce m-ar putea însenina, dar am ochii împăienjeniţi, iar ochelarii pe care-i folosesc la citit nu-mi sunt de nicio trebuinţă în cazul ăsta.
Şi primele care m-au orbit au fost, cred, dezamăgirile. N-am avut mari speranţe, tocmai ca să nu le dau lor apă la moară, dar consider că anul ăsta chiar au sărit calul. Nu-mi dau seama care a fost cea mai mare, dar, mult timp, câteva luni, am trăit cu impresia care m-a mai bântuit în urmă cu câţiva ani, aceea a zădărniciei lucrurilor pe care am crezut că le-am făcut bine. Şi, tot gândindu-mă la toate câte s-au întâmplat în anul ăsta pe care mai puţin şi-am să-l arunc la gunoi, am ajuns să-mi imaginez că, de fiecare dată când am votat şi am băgat buletinul în urnă, n-am făcut altceva decât să pun un lemn pe foc, vâlvătaia mi-a pârlit părul de pe degete, apoi jarul s-a făcut cenuşă şi, după aia, patru ani am tot stat în frig. Dar poate că nu ştiu eu să votez, şi asta e posibil, fiindcă prea am dat-o-n bară mai mereu. E însă o greşeală cu care pot să trăiesc, atâta timp cât n-am de gând s-o mai fac.
O altă dezamăgire care mi-a ocupat o grămadă de timp şi mi-a lăsat un gust la fel de amar ca şi cea de dinainte e legată de, nu ştiu cum să-i spun, căci nu e vorba numai de laşitate, ci mai degrabă de parşivenia autorităţilor care o lălăie de numai, doar ca să nu dea Legea Certificatului Verde. Pe lângă asta, relaxarea de sărbători, când noi deschidem toate porţile din lume în vreme ce Europa ridică ziduri, mi se pare pistol cu apă, de aia nici n-o mai trec la catastif.
Mai am şi ceva regrete, cum ar fi că-mi pare rău că nu sunt un militar sau miliţian mai bătrân, aşa, de vreo 43 de ani, să-mi crească şi mie pensia astronomic, sau că nu m-am făcut dascăl, să stau un an şi jumătate online şi acum să cer să-mi crească leafa cu 16 la sută. Din păcate, n-am fost şi n-am să fiu niciodată decât un prăpădit de angajat invizibil din mediul privat.
Rar cred că am mai scris un articol atât de trist, de fără vlagă şi de prăfuit, şi mai ales într-un moment de sărbătoare, însă măcar am să încerc să închei altfel. Aşadar, La Mulţi Ani! Dar nu ca ăsta.
Adrian CRÂNGANU